Biserica Apostolică Armeană este în doliu

Luna mai părea sortită comunităţii armenilor din România unei îndoite sărbători: 80 de ani de viaţă pe care urma să-i împlinească Întâistătătorul Bisericii Armene din România şi Bulgaria şi jumătate de secol de când Înaltpreasfinţia Sa păstoreşte pe aceste meleaguri dunărene. Nu a fost să fie aşa! În zorii zilei de 11 mai, aflat în misiune episcopală la Sofia, Arhiepiscopul Dirayr Mardichian, cel mai vechi şef de cult din România, a trecut la Domnul.

Înalt Preasfinţia Sa a văzut lumina zilei în 24 mai 1930, în Beirut, Liban, într-o familie modestă, cu dragoste de neam şi credinţa în Dumnezeu. Cel care avea să fie peste ani destinat să ocupe scaunul eparhial din cea mai veche comunitate armeană din diasporă şi-a început studiile în capitala Libanului, iar în 1944-1947 a urmat cursurile Seminarului Teologic din Ierusalim. La terminarea studiilor, familia sa, ca mii de alte familii armene, care au reuşit să scape de genocid şi şi-au găsit adăpost pe trei continente, se repatriază în Armenia şi se stabileşte la Erevan. Aici va începe studiile universitare la secţia Engleză a Institutului de Limbi Străine, de unde se va transfera în anul următor la Seminarul Teologic de la Ecimiadzin. În 1951 este hirotonit diacon. Avea să absolve apoi cursurile Academiei Teologice cu calificativul "Excepţional" şi va fi numit secretar al Semi-narului Teologic.

După alegerea ca patriarh şi catolicos al tuturor armenilor a episcopului Vazken Balgian, născut la Bucureşti, Biserica Apostolică Armeană capătă o audienţă din ce în ce mai mare, în pofida regimului comunist şi a sovietizării menite să înăbuşe identitatea naţionalităţilor din URSS. În acest proiect de renaştere, proaspătul hirotonit la Mănăstirea Sfânta Hripsime, Dirayr este numit secretar al Eparhiei Armene din Baku. Meritele sale în polarizarea numeroasei comunităţi în jurul Bisericii strămoşeşti îi sunt recunoscute de către Catolicosul şi patriarhul suprem, Vazken I, şi, după ce va fi numit în 1957 locţiitor al Episcopului Eparhiei Armene din Azerbaidjan, în anul următor, Sanctitatea Sa Vasken I îl trimite în vizită pastorală la comunităţile din România şi Bulgaria. Lunga vacanţă a scaunului episcopal de la Bucureşti, după alegerea lui Vasken Balgian ca patriarh suprem şi catolicos, dar şi politica ateistă dusă de regimul comunist au subţiat semnificativ numărul enoriaşilor armeni. O serie de locaşuri de cult din ţară au fost obligate să-şi stingă luminile proprietăţile Bisericii, printre care Casa de Cultură Armeană, clădirile episcopiei şi ale şcolii, au fost naţionalizate. Dacă adăugăm la toate acestea şi ostilitatea unor lideri faţă de Biserică vom înţelege mai bine atât dificultăţile cu care avea să se confrunte tănârul de 30 de ani trimis la Bucureşti să redescopere enoriaşilor drumul spre casa Domnului, cât şi meritele pe care el le are în aceşti cincizeci de ani de păstorie. Desigur că inteligenţa sa nativă, dar, mai ales, simţul datoriei cu care îşi pusese viaţa în slujba Crucii l-au întârit în misiunea sa spirituală. Se spune că între tiranie şi libertate trebuie să stea curajul personal. Înalt Preasfinţia Sa Dirayr Mardichian a marcat cei cincizeci de ani petrecuţi în România şi Bulgaria prin fapte de mare curaj. Nu întâmplător, eroul pe care-l evoca deseori era Antranic, un mucenic al independenţei patriei străbune. Atât în anii dictaturii, cât şi în zorii libertăţii României, Înalt Preasfinţia Sa s-a aflat de partea cea bună, a libertăţii!

Nu a existat armean din România sau Bulgaria care să nu fi auzit prin vocea episcopului nostru chemarea Bisericii străbune. Şi care dintre noi, auzind-o, n-a fost încredinţat, măcar astfel, că mai suntem o grupare etnică distinctă?! Întâistătătorul Bisericii noastre nu a fost doar un teolog desăvârşit, dar şi un mare patriot. În anii în care armenii nu aveau o patrie liberă, predicile sale înflăcărau minţile enoriaşilor, întreţinând speranţa că ceasul izbăvirii va veni şi pentru o Armenie independentă. El ne-a fost păstor spiritual şi lider comunitar. "Ştiţi care e secretul?" se întreba el în cartea sa de mărturisiri, O viaţă sub semnul Crucii "Nu numai aici, în Bucureşti, şcoala, biblioteca şi biserica sunt în acelaşi loc. Oriunde mergeţi, în Europa, America…, biserica, şcoala şi casa de cultură armeană sunt în acelaşi loc pentru că biserica, pentru noi, nu este numai loc de rugăciune. Pentru poporul armean, Biserica Armeană este patria spirituală. Nici un popor nu are secretul-bogăţia asta. Dacă un francez nu merge la biserică rămâne francez. Dar armeanul care nu intră în biserică e pierdut." În anii â70 a reuşit să vadă acest vis al său împlinit, ca această trinitate spirituală, moştenire istorică a armenilor din România, să redevină armenească!

Dar el a binemeritat nu doar din partea enoriaşilor săi, dar şi din partea statului al cărui cetăţean devenise. Drept dovadă stă faptul că de-a lungul activităţii sale a fost distins cu cele mai înalte ordine, medalii şi distincţii româneşti.

Prin plecarea sa dintre noi, comunitatea armeană din România se simte orfană, dar ceea ce rămâne zidit de omul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Dirayr Mardichian, rămâne în veci. A fost al patruzeci şi unulea episcop de pe scaunul episcopal înfiinţat de Alexandrul cel Bun la 1401 şi, neîndoios, unul dintre cei mai vrednici ziditori pe care ni i-a trimis Domnul nostru! De aceea rugile noastre se îndreaptă spre El ca să-l aşeze în preajma Sa!

Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Armene din România