Dintre bisericile de zid ridicate înainte de întemeierea statului feudal, a fost păstrată numai Biserica episcopală "Sfântul Nicolae" din Rădăuţi (1359-1365), o bazilică romanică cu trei nave, al cărei ctitor nu este menţionat în pisania din stânga intrării, dar tradiţia şi cronicile o atribuie lui Bogdan I (1359-1365), primul domn al Moldovei şi voievod al Maramureşului înainte de jumătatea secolului al XIV-lea.
Ridicată pe locul unei biserici de lemn şi consolidată definitiv în ultimul sfert al secolului al XIV-lea de voievozii Muşatini, construcţia feudală a fost adaptată cerinţelor de cult greco-oriental şi unei eventuale funcţii de necropolă sau biserică de curte princiară, aşa cum în Ţara Românească, edificiul romanico-gotic din Câmpulung, descoperit sub pardoseala Bisericii "Negru-Vodă", devenise capelă funerară începând cu Basarab I (1351-1352).
Mărturii arheologice
Cercetările din anii 1974-1977 au arătat că şi la Rădăuţi, sub biserica actuală - databilă în perioada lui Petru I Muşat, poate Alexandru cel Bun (1400-1430 ) - s-a aflat o biserică de lemn, atribuită începutului de secol XIV, unde va fi îngropat Laţcu. În noile bazilici accidentale - similare nu doar la nivelul planului arhitectonic, îşi vor afla odihna "întemeietorii" de ţară, Bogdan I, al cărui mormânt a fost marcat prin lespedea de piatră aşezată, după mai bine de un veac de Ştefan cel Mare (1457-1504), respectiv Basarab I şi fiul său, Nicolae Alexandru - întemeietorul Mitropoliei Ţării Româneşti. În lipsa altor izvoare care să certifice valoare de necropolă a celor două ctitorii, ne folosim indirect de sugestiile unui alt monument moldovenesc ridicat ulterior, o capelă a unei familii feudale socotită o "interpretare simplificată a tipului căruia îi aparţine vechea ctitorie a lui Bogdan I" ( Gr. Ionescu, "Istoria arhitecturii în România", 1963).
Originea tipologică a clădirii
Privită din interior, biserica episcopală este o bazilică lipsită de ferestre la nava centrală, iar din exterior, apare ca o biserică-hală - cu nave la fel de înalte şi cu acoperiş unitar, ceea ce trimite la caracterele specifice ordinului cistercian. Astfel, în 1930, Paul Henry atrage atenţia asupra structurii navelor şi formelor de boltire, asemănătoare cu cele de tip Clairveaux II din Burgundia (biserica din Fontenay - 1147). În legătură cu problema originii, se pune întrebarea când şi pe ce căi a ajuns acest sistem constructiv în Moldova?
Se ştie că tipul Clairveaux II apare în Elveţia la bisericile mănăstirilor cisterciene din Bonmon pe la 1150 şi Hautrive în 1162. În Austria, modelul de la Fontenay a fost imitat de biserica cisterciană din Viktring (1132-1202), apoi de cele din Kranichberg, Rems, Deutsch-Griffen, Schwanberg, Edelschrott, Piber, Kommern şi Thunau (considerată de tip romanic-târziu, adică spre sfârşitul secolului al XIII-lea). Cu toate acestea, despre răspândirea lui spre răsărit nu avem cunoştinţă, bisericile din Ungaria (Bélapátfalva), Transilvania (Cârţa) şi Polonia deosebindu-se prin sistemele de boltire mult mai evoluate, derivate din variantele cisterciene.
Detalii privind particularitatea edificiului
Comparată şi cu bazilica franciscană "Sfântul Stanislas" din Halici, Galiţia, înălţată de în secolul al XIII-lea şi modificată ulterior, biserica din Rădăuţi păstrează forma romanică trinavală, chiar şi după refacerea din 1559, când Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561;1563-1568) îi adaugă exonartexul şi înlocuieşte chenarele unor ferestre cu ancadramente de factură gotică. La nivelul planimetriei vechii construcţii, cele trei nave au fost adaptate cultului greco-oriental, delimitarea interioară fiind obţinută prin înlocuirea celei de-a doua perechi de stâlpi de la intrare cu un zid, aşa încât două travee din cele cinci au rămas în pronaos, iar celelalte în partea considerată naos. Nava mediană a fiecărei încăperi este boltită în semicilindru pe direcţia axei principale şi întărită de arce în dreptul stâlpilor, iar navele laterale, mai înguste şi joase, sunt acoperite fragmentar, travee cu travee, cu bolţi semicilindrice uşor frânte, aşezate în ax transversal, deci perpendicular pe bolta mediană. Deasupra colateralelor, pe toată lungimea, se găsesc mici încăperi - "tainiţe" sau galerii, prevăzute cu bolţi semicilindrice longitudinale, menite să neutralizeze împingerile laterale ale bolţii centrale, ca şi pseudo-tribunele specifice bisericilor romanice din Transilvania. Şi, aşa cum spuneam, acest sistem este hotărâtor pentru explicarea provenienţei tipologice. Mai puţin caracteristică este forma sanctuarului, compus dintr-o încăpere dreptunghiulară - ca o reminiscenţă a corului romano-catolic întâlnit şi la biserica evanghelică din Herina-Bistriţa, acoperită cu o boltă dreptunghiulară semicilindrică uşor frântă, de care se leagă obişnuita absidă semicirculară, boltită în semicalotă. Faţadele sunt punctate de cele două contraforturi ce sprijină absida şi de alte două perechi, aflate în limita pereţilor longitudinali, la care se adaugă cele din colţurile exonartexului, aşezate în unghiuri de 45° asemenea celor foarte des întâlnite din zona central-estică a Europei, în aria polono-baltică şi în lumea galiţiană. În ce priveşte distribuţia detaliilor gotice, fiecare ancadrament se situează într-un tip funcţional precis: portaluri principale de pronaos, portaluri de exonartex, portaluri interioare, ferestre mici de naos şi altar (întâlnite în anumite cazuri şi la pronaos) şi ferestre mari de pronaos şi pridvoare.
Nu s-a schimbat nimic nici în ceea ce priveşte plastica faţadelor, deşi în tabloul votiv din timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1430) apare un şir de ocniţe sub streaşină, posibil o reprezentare împrumutată de meşterii zugravi de la alte monumente contemporane. O altă particularitate este dată de simplitatea paramentului, tencuiala netedă, uniformă ca valoare, fiind ritmată de bogăţia contraforturilor, dintre care unele sunt folosite doar ca elemente decorative, ceea ce face ca monumentul să fie considerat un caz particular, chiar izolat şi excepţional în arhitectura românească din secolele XIV-XVII.
