Biserica Catolică din Polonia şi totalitarismele secolului XX

Conform tuturor statisticilor realizate la nivel european, România şi Polonia sunt statele cu nivelul cel mai ridicat de religiozitate din toate ţările din fostul bloc comunist, ba chiar dintre toate statele europene. Cazul polonez este fascinant din multe puncte de vedere şi pentru cei interesaţi de suferinţele Bisericii sub regimurile totalitare reprezintă un foarte util exemplu, într-un necesar demers comparativ.

Ocupată de Germania nazistă, Polonia a suferit imense pierderi umane, dintre care foarte mulţi preoţi. După ocupaţia nazistă, a urmat ocupaţia sovietică, care a produs noi tragedii. Demersul nostru se opreşte în perioada alegerii ca papă a cardinalului Carol Wojtyla (Ioan Paul al II-lea) deoarece această elecţie a schimbat radical realităţile raporturilor Stat-Biserică în Polonia comunistă.

Pentru poporul polonez, romano-catolicismul este considerat elementul fundamental al identităţii naţionale. Acest sentiment s-a consolidat după împărţirea regatului polon între Prusia protestantă, Austria catolică şi Rusia ortodoxă, care a luat cea mai mare parte din teritoriile poloneze. În aceste condiţii, primatul Bisericii Romano-Catolice poloneze devine simbolul unităţii naţionale timp de 126 de ani. Puterea acestuia data încă din 1537, când a fost recunoscut drept a doua persoană din regat după rege şi inter rex de drept între două regalităţi. Biserica Catolică a avut un rol eminent în educarea poporului şi cultivarea spiritului naţional prin sistemul de şcoli de toate gradele pe care le-a patronat şi, foarte important, a întreţinut relaţii apropiate cu elitele intelectuale şi politice, care, deşi crescute la şcoala revoluţiei franceze, au ştiut să preţuiască rolul istoric şi naţional al Bisericii.

În perioada interbelică Biserica Romano-Catolică poloneză s-a văzut prinsă în politica religioasă a mareşalului Pilsudski, parte a unui efort mai mare de unificare forţată a unui stat extrem de eterogen din punct de vedere etnic. Biserica Ortodoxă a fost crunt persecutată, cea Greco-Catolică privită cu profundă neîncredere, dată fiind componenţa etnică ucraineană, în timp ce în cazul cultului romano-catolic, puterea foarte mare a primatului crea un concurent de temut pentru dictatorul polonez, care a încercat fără succes să o limiteze. Biserica Catolică poloneză a continuat şi în perioada interbelică să aibă drepturi şi să deţină o influenţă în rândurile populaţiei fără egal comparativ cu alte state catolice, din pricină că Statul a fost prea slab ca să preia pe deplin funcţiile pe care Biserica le avusese înainte de 1918 în domeniul educativ, social, filantropic şi cultural.

Crimele naziste împotriva clericilor polonezi

Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat pentru polonezi începutul celei mai cumplite drame din istoria lor. Consideraţi de nazişti drept "popor de suboameni din Orient", polonezii erau sortiţi în mod inevitabil extincţiei, principala piedică fiind Biserica. Guvernatorul general a ceea ce mai rămăsese din Polonia, Hans Frank, declara în acest sens: "Biserica este pentru minţile poloneze punctul central de convergenţă, care iradiază constant în linişte şi desfăşoară prin aceasta o funcţie de lumină eternă. Atunci când toate luminile s-au stins, în Polonia au rămas să strălucească Sfânta din Czestochowa şi Biserica".

Politica de represiune la adresa Bisericii a fost diferenţiată în funcţie de noul statut juridic al diverselor teritorii ale fostului stat polonez, fiind mult mai intensă în provinciile devenite parte integrantă a Reichului. Şi aici au existat nuanţe în funcţie de raportul existent între etnicii polonezi şi cei germani. Dacă în Silezia preoţii etnici polonezi au fost expulzaţi în Guvernământ şi aduşi preoţi germani, în alte două provincii (Pomerania şi Warthegau), unde procentul de catolici germani era nesemnificativ, s-a trecut la închiderea bisericilor şi arestarea preoţilor şi episcopilor, majoritatea decedând în închisoare. În Warthegau, de exemplu, au fost închise 94% din bisericile catolice, iar din cei 1.800 de preoţi care existau în regiune înainte de septembrie 1939 mai rămăseseră liberi în octombrie acelaşi an numai 73.

În Guvernoratul general situaţia a fost diferită, deoarece nu s-a urmărit o lichidare completă şi imediată a Bisericii Catolice, ci o limitare a activităţilor acesteia, deşi numărul de clerici arestaţi, condamnaţi şi ucişi a fost extrem de mare şi aici. S-a permis funcţionarea parohiilor, a curiilor diecezane şi a congregaţiilor. Au fost în schimb desfiinţate asociaţiile catolice, presa catolică şi instituţiile catolice de învăţământ superior.

În absenţa primatului August Hlond, care alesese să se refugieze la Roma, Biserica poloneză a fost condusă de cardinalul Adam Sapieha, arhiepiscopul de Cracovia, care a îndrumat dezvoltarea unei intense activităţi subterane de slujire a celor aflaţi în suferinţă (cum erau polonezii deportaţi la muncă în Germania) şi de creare a unui sistem de instruire a noilor preoţi, numărul celor care au absolvit asemenea seminarii clandestine fiind de peste 1.200. Trebuie spus însă că aceste acţiuni nu au fost singulare, ci ele au fost parte a unui efort concertat al întregii naţiuni (una din componentele extrem de importante fiind armata de eliberare).

Suferinţele Bisericii în primele decenii de comunism

În momentul venirii la putere a regimului comunist, în Polonia exista deja o societate civilă foarte puternică şi bine organizată, capabilă să funcţioneze în condiţii de clandestinitate, împotriva sau în ciuda statului, biserica fiind o parte esenţială a acesteia. După cum se ştie, Polonia a reprezentat una din cheile conflictului geopolitic dintre Stalin şi aliaţii occidentali, ea fiind considerată parte a sistemului defensiv sovietic. Ca urmare, Moscova nu a precupeţit nici un efort ca să-şi impună dominaţia asupra acestui stat şi să elimine cu ajutorul "tovarăşilor de drum" polonezi opoziţia anticomunistă, unul din inamicii majori fiind Biserica Catolică. Încă din 1945, guvernul impusese unele restricţii Bisericii, din pricina refuzului Vaticanului de a recunoaşte noile frontiere occidentale ale Poloniei. În luna septembrie guvernul va merge mai departe şi va denunţa Concordatul cu Vaticanul. Ca răspuns, clericii vor denunţa în predici politica antireligioasă şi vor vota masiv în alegerile din 1947 cu Partidul Popular, adversar al comuniştilor. Tensiunile acumulate nu prevedeau nici o rezolvare problemei relaţiilor Stat-Biserică, după cum spune un cercetător al perioadei: "Era deja evidentă dificultatea de a găsi un modus vivendi între biserică şi noul regim; Biserica, pe de-o parte, rezista politicii antireligioase a partidului, adoptând un ton violent în predicile care răsunau din amvoanele bisericilor; autorităţile, pe de altă parte, cu toate că reînnoiau declaraţiile privitoare la respectarea libertăţii de conştiinţă şi a exigenţelor religioase ale credincioşilor, tindeau să identifice opoziţia şi propaganda anticomunistă desfăşurată de biserică, cu o atitudine antiguvernamentală şi antistatală: ceea ce episcopii au respins întotdeauna, făcând distincţia între Stat, guvern şi, respectiv, partid. Dificultăţile începeau să devină aproape de nedepăşit la nivel local, acolo unde polemica dintre cler şi autorităţi era alimentată de treptata identificare a organelor partidului cu cele ale puterii statale".

La 12 noiembrie 1948, primatul Hlond înceta din viaţă, în locul său fiind numit arhiepiscopul Ştefan Wyszynski. El a trebuit să se confrunte anul următor cu mari probleme. În martie 1949 guvernul raporta existenţa unei vaste reţele "subversive" în rândul preoţilor catolici, pe acest motiv începând o serie de arestări masive. Pe 5 august era dat un decret prin care se introducea delictul de abuz de religie în scopuri politice şi de ostilitate faţă de sistemul politic al republicii populare, fapt care a condus la alte arestări. În paralel se făceau eforturi pentru a se crea asociaţii de preoţi proguvernamentali. În plus, erau făcute presiuni asupra ierarhiei poloneze ca să intervină în rezolvarea problemei jurisdicţiei noilor provincii din vest.

În aceste condiţii, Wyszynski iniţiază negocierile cu guvernul, ajungându-se în cele din urmă la un acord care a fost semnat la 14 aprilie 1950. Primatul şi-a explicat ulterior gestul în felul următor: "Am considerat că Polonia şi, odată cu ea, Biserica au pierdut prea mult sânge în timpul ocupaţiei hitleriste… Trebuie cu orice preţ să se oprească procesul însângerării spiritului polonez, să ne întoarcem la normalitate, la o viaţă obişnuită a neamului şi Bisericii… Bineînţeles, n-am avut nici o încredere în guvern. Numai că Biserica nu spune "nu" când mai există o şansă a păcii şi înţelegerii".

Prin acest acord, Biserica primea o serie de drepturi, dintre care cel mai important era posibilitatea răspândirii cuvântului ei în societate. Prin aceasta primatul dorea să păstreze şi să întărească prezenţa Bisericii în rândurile poporului. În schimb, Biserica declara că "nu este legată nici de regimul capitalist, nici de subteranul armat, că sprijină ideea păcii şi a reconstrucţiei ţării". Gestul era făcut şi ca un semn de fidelitate a Bisericii poloneze faţă de naţiune, îngrijorată de nerecunoaşterea de către Sf. Scaun a graniţelor occidentale.

Papa Pius al XII-lea, anticomunist necondiţionat, a condamnat iniţial înţelegerea, considerând-o în multe puncte colaboraţionistă, chiar trădătoare. Pentru a lămuri conducerea Vaticanului de intenţiile episcopatului polonez a fost trimis la Roma cardinalul Sapieha, dar gestul lui Wyszynski a rămas pe mai departe controversat, unii considerându-l salutar, alţii calificându-l pe primat drept "colaboraţionist".

În căutarea unui modus vivendi

Cu toate aceste eforturi, relaţiile dintre Biserica Catolică şi Stat au continuat să se înrăutăţească. Arestările s-au înmulţit, libertatea de exprimare a continuat să fie restrânsă. Nerezolvarea problemei graniţelor vestice a făcut autorităţile să acuze din nou episcopatul că nu face nimic în acest sens. Din noiembrie 1952 confruntarea a început să se intensifice. Pe de-o parte se încurajează crearea de organizaţii preoţeşti "democratice", premise pentru o eventuală biserică "naţională". Cea mai importantă dintre ele a fost "Pax", condusă de M. Piasecki, care a primit sume importante din partea autorităţilor pentru a critica "lipsa spiritului progresist" al episcopatului. Pe de altă parte, a crescut numărul de arestări de clerici acuzaţi de activităţi antistatale, sabotaj politic, spionaj şi trafic ilegal de valută, printre victime numărându-se şi trei episcopi, care au fost destituiţi.

În februarie 1953 guvernul a instituit un mecanism statal de control al numirilor ecleziastice şi a căutat să-l elimine pe primatul Wyszynski, acţiune la care s-a opus tocmai Stalin, cu puţin înainte de moartea sa. După moartea lui Stalin, episcopatul şi primatul au adresat guvernului, la 8 mai 1953, o scrisoare deschisă cunoscută ca "Non possumus", în care se spunea: "Nu putem ceda în continuare la dictatul bolşevic şi nu putem acţiona împotriva înţelegerii din 1950; printre altele, orele de religie au fost scoase din şcoli, editurile catolice se închid, preoţii sunt obligaţi să pronunţe jurământul de credinţă către RPP şi sunt duşi cu forţa la reuniunile politice. Guvernul a impus controlul asupra oricărei numiri ecleziastice…". Tot în 1953, în timpul unei procesiuni pe străzile Varşoviei, primatul a rostit o predică spunând printre altele: "Să-i înapoiem Cezarului ce este al Cezarului, să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu; însă când Cezarul vine să se aşeze pe altar îi vom spune, nu, nu e voie!".

Ca răspuns la acţiunile Bisericii, puterea organizează procesul-spectacol al episcopului Kaczmarek, care este condamnat la 12 ani închisoare pentru spionaj în favoarea SUA şi a Sfântului Scaun şi activităţi antistatale. La 26 septembrie 1953 a fost arestat însuşi cardinalul Wyszynski, care a fost escortat într-un convent, fiindu-i imposibilă comunicarea cu exteriorul. La 28 septembrie guvernul a dat publicităţii o ordonanţă prin care se interzicea primatului "exerciţiul funcţiilor legate de oficiile ecleziastice îndeplinite de acesta", datorită "dirijării unei acţiuni de instigare şi pentru crearea unei atmosfere de iritare menite să favorizeze o activitate ostilă".

Revoltele muncitoreşti din 1956 şi revenirea la putere a lui Gomulka au dus la eliberarea primatului şi a altor cinci episcopi aflaţi în detenţie. În acel an, pe baza sprijinului oferit de Biserică pentru rezolvarea crizei socio-politice, a fost renegociat acordul din 1950 de aşa natură, încât să garanteze o mai mare libertate de mişcare Bisericii. În acest fel, relaţiile dintre cele două părţi s-au normalizat aparent, fără ca Biserica să renunţe la vigilenţă în ceea ce priveşte drepturile ei pe plan religios, iar statul să renunţe la încercările de amestec în viaţa Bisericii.

Acest statu quo se va păstra până în 1978, când excepţionalul eveniment al alegerii ca papă a arhiepiscopului de Cracovia, Karol Wojtyla, a bulversat complet situaţia în Polonia şi în întreaga Europă de Est. Venind în întâmpinarea acţiunilor Solidarităţii, noul papă va dezvolta, dincolo de chestiunea libertăţii religioase, dimensiunea socială a misiunii Bisericii, punând în discuţie întregul sistem de valori totalitar. Devenit un adevărat simbol al luptei naţionale de emancipare, papa Ioan Paul al II-lea va şti să evite să facă declaraţii politice tranşante, dar va sublinia puterea eliberatoare a credinţei. În aceste condiţii, regimul comunist nu mai avea altă cale decât teroarea, pe care a aplicat-o masiv, dar care, în cele din urmă, s-a dovedit falimentară.

Părintele Maximilian Kolbe

Părintele Kolbe este una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale Bisericii Catolice poloneze în veacul al XX-lea. Născut în orăşelul Zdunska Wola, la 8 ianuarie 1894, într-o familie săracă, tânărul Raymond a manifestat de timpuriu o puternică înclinaţie spre monahism, devenind membru al ordinului franciscan sub numele de Maximilian. A fost unul din promotorii mijloacelor moderne de promovare a valorilor credinţei (presă scrisă, cinematograf). Prin gruparea "Militia Immaculatae" şi organizarea "Oraşelor Neprihănitei", părintele Kolbe a reuşit să construiască o formidabilă structură spirituală şi publicistică, revista "Cavalerul Neprihănitei" ajungând în Polonia la peste 800.000 de exemplare. În anii â30, părintele Maximilian pleacă în Japonia, unde întreprinde o uriaşă operă catehetică. Revenit cu puţin înainte de începerea războiului în ţara natală, părintele este arestat de nazişti şi închis la Auschwitz.

Aici exista celebrul bloc 13, de fapt un subsol unde serii de câte 10-20 de persoane erau lăsate să moară de foame şi de sete, drept represalii atunci când un deţinut încerca să evadeze.

La 31 iulie 1941, un deţinut a evadat, iar comandantul lagărului a organizat "selecţia". În acel moment, părintele Kolbe s-a oferit să meargă în locul altui deţinut, care a supravieţuit războiului.În cumplita încăpere, părintele a organizat rugăciunea celor condamnaţi, astfel încât să treacă la cele veşnice ca nişte creştini adevăraţi. Miraculos, deşi era bolnav de plămâni, părintele Kolbe a supravieţuit mult mai mult decât se aşteptau torţionarii, care au trebuit să-i facă o injecţie cu otravă pentru a-l omorî.

Cazul părintelui Jerzy Popieluszko

Jerzy Popieluszko (n. 14 septembrie 1947, Okopy, lângă Suchowola, Polonia, - d. 19 octombrie 1984) a fost confesor (duhovnic) al muncitorilor metalurgişti din Varşovia. În predicile sale, a criticat instituirea legii marţiale (1981) de către regim şi interzicerea sindicatului liber. A fost arestat în 1983, dar la scurt timp a fost amnistiat. La 19 octombrie 1984, trei ofiţeri ai Serviciului Securităţii Statului l-au răpit, l-au torturat, bătut, i-au legat pietroaie de picioare şi l-au înecat într-un lac de acumulare, pe cursul Vistulei. Trupul i-a fost găsit la 30 octombrie 1984. Făptuitorii crimei au fost identificaţi, iar regimul Jaruzelski a permis judecarea celor trei, cerându-se în proces chiar pedeapsa capitală împotriva principalului inculpat. Instanţa tribunalului i-a condamnat la termene de pedeapsă cuprinse între 10 şi 25 de ani închisoare, ulterior comutate la termene mai scurte. Instanţa a conchis că ofiţerii asasini nu au acţionat la ordine emise de superiori. În 2004 au fost publicate documente care atestă că preşedintele Jaruzelski l-a bănuit încă din 1984 pe ministrul său de interne, Miroslaw Milewski, ca iniţiator al crimei, însă acesta avea un protector puternic: poliţia politică sovietică, KGB.