Între reperele culturale ale cetăţii de pe Crişul Repede se numără şi Biserica cu Lună, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, vatră seculară de spiritualitate românească ce ascunde între zidurile sale memoria unui neam plămădit din multe încercări. „Biserica cu Lună este o mărturie ortodoxă şi românească, o mărturie a continuităţii, a dăinuirii noastre în această extremitate vestică a pământului românesc“, spunea vrednicul de pomenire mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală. Biserica cu Lună din Oradea, veche Catedrală episcopală a Eparhiei Oradiei, împlineşte astăzi 225 de ani de existenţă.
Istoria Bisericii cu Lună se împleteşte cu istoria urbei, iar începuturile sale sunt legate de amplele demersuri de emancipare naţională ale românilor din inima Apusenilor. Şi când spunem acest lucru, avem în vedere răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784, care, deşi nu a avut rezultatele scontate, a constituit un imbold pentru dobândirea drepturilor şi libertăţilor naţionale româneşti. Spiritul de libertate al lui Horea, care în drumul său spre Viena a trecut prin aceste locuri, i-a cuprins şi pe locuitorii vechii cetăţi a Bihariei într-o horă a frăţietăţii. Într-un astfel de context va lua naştere Biserica cu Lună, rod al comuniunii şi strădaniilor materiale ale credincioşilor ortodocşi români, macedo-români şi sârbi. Astăzi, Biserica cu Lună aniversează 225 de ani de existenţă, mai bine de două veacuri de când a fost pusă piatra de temelie (9 noiembrie 1784).
Înainte de zidirea Bisericii cu Lună, cea mai veche şi singura biserică ortodoxă din această urbe atestată documentar (1667), a fost cea din Velenţa, pe lângă care multă vreme şi-au avut reşedinţa episcopii ortodocşi care au oblăduit pe credincioşii din aceste locuri şi, tot aici, a funcţionat şi Consitoriul ortodox (organism administrativ de conducere echivalent Sinodului eparhial).
Pentru a înţelege istoria Bisericii cu Lună trebuie să o încadrăm în contextul politico-social şi religios al vremii. După alungarea trupelor otomane din Oradea (1692) şi intrarea acestei urbe sub zona de influenţă a imperiul austriac, cetăţenii - români, maghiari, greci (macedo-români) şi sârbi - vor semna un Contract (aflat în Arhivele Statului), care va fi înaintat Curţii de la Viena (3 ianuarie 1713). Contractul în cauză avea rolul de a prezenta împăratului convivialitatea cetăţenilor urbei şi dorinţa lor de a se organiza liber, fără ingerinţa episcopiei latine şi a capitlului catolic (autoritatea supremă a oraşului), mai cu seamă că majoritatea credincioşilor catolici ai oraşului îmbrăţişaseră Reforma.
Dincolo de disputa pentru supremaţia oraşului, important de menţionat este faptul că urbea se extinsese foarte mult, graţie numărului mare de locuitori.
Capelă şi şcoală ortodoxă în casa lui Mihai Kristoff
Din punct de vedere religios, perioada turcocraţiei a constituit o perioadă de linişte pentru credincioşii ortodocşi ai urbei, care deveniseră majoritari. Biserica protului Ioan din Velenţa devenea tot mai neîncăpătoare, iar, prin extinderea oraşului, tot mai greu accesibilă.
Astfel, în anul 1743, ortodocşii din Oraşul vechi prezintă o petiţie primarului oraşului, în care, pe lângă alte drepturi civile şi religioase, cer şi dreptul de a se putea stabili în Oraşul nou şi de a-şi zidi aici o biserică. Răspunsul primăriei, datat din 28 decembrie 1743, a fost mai mult decât favorabil, deoarece, pe lângă confirmarea acestor drepturi, li s-au promis subvenţii considerabile pentru realizarea acestor doleanţe. Uzitând de această decizie, în casa lui Mihai Kristoff (str. Peţei), macedo-român de origine, unul dintre ctitorii de seamă ai Bisericii cu Lună, alături de Mihai Puspoki (amândoi fiind înmormântaţi în naosul Bisericii cu Lună), credincioşii ortodocşi vor deschide o capelă şi o şcoală ortodoxă, slujbele religioase fiind oficiate de preoţii de la biserica din Velenţa. Cu toate acestea, demersurile pentru zidirea bisericii în Oraşul nou vor rămâne încă multă vreme la stadiul de deziderat. În anul 1753, pentru a face simţită necesitatea existenţei unei biserici în Oraşul nou şi pentru a face cât mai vizibilă prezenţa şi numărul mare de credincioşi ortodocşi aici, episcopul Sinesie Jivanovici al Aradului, care oblăduia spiritual şi pe credincioşii ortodocşi din zona Bihorului, a petrecut câteva luni la Reşedinţa episcopală de la Velenţa, timp în care a slujit de nenumărate ori în capela ortodoxă din Oraşul nou. În 3 martie 1758, episcopul Sinesie înainta un memoriu al credincioşilor „neuniţi“ din Oraşul nou Mitropoliei de la Carloviţ, pentru a susţine, la Curtea de la Viena, cauza zidirii unei biserici în partea nouă a oraşului. În memoriu se specifica faptul că locuitorii ortodocşi, deşi în număr net superior locuitorilor de rit latin sau unit, care au şi biserici şi preoţi care să deservească necesităţile lor spirituale, nu au un lăcaş de cult pe măsură. Între altele, petiţia mai preciza faptul că distanţa mare între Oraşul nou şi Velenţa, frecventele inundaţii ale Crişului reprezintă obstacole majore pentru credincioşii din Oraşul nou (aproximativ 148 de capi de familie) de a avea parte de o asistenţă religioasă optimă, astfel încât foarte mulţi bătrâni rămân lipsiţi de Sfânta Împărtăşanie înainte de a trece pragul morţii. În ciuda acestei stări de fapt, de conivenţă cu capitlul latin al oraşului sau, mai exact, la „sugestiile“ acestuia, împărăteasa Maria Tereza a replicat printr-un refuz vehement acestei cereri. Din păcate, petiţiile următoare, din anii 1760 şi 1773, au primit o rezoluţie similară. În anii următori, starea de fapt s-a acutizat şi mai mult, ajungându-se până la a îngrădi preoţilor din Velenţa accesul la capela din Oraşul nou şi la şcoala confesională „schismatică“. Vicarul unit Meletie Covaci şi urmaşul său Moise Dragoş au cerut cu insistenţă Consiliului orăşenesc, în repetate rânduri, să nu acorde drept de stabilire credincioşilor ortodocşi în Oraşul nou.
Practică liberă a cultului ortodox în Oraşul nou
Istoria însă a devenit un aliat al românilor ortodocşi bihoreni. La 26 octombrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a emis cunoscutul Edict de toleranţă, care, deşi menţinea prerogativele confesiunii romano-catolice, acorda dreptul de exerciţiu liber şi celorlalte confesiuni, printre care şi „neuniţilor“.
În baza edictului şi a hotărârii Consiliului orăşenesc, care promitea nu doar fonduri pentru zidirea bisericii, ci şi alocarea unui loc în acest sens, la 1 martie 1782 comunitatea ortodoxă se adresează Locotenenţei regale (din aceasta făceau parte şi nobili catolici maghiari) care respinge ca nefondată această cerere, deoarece în răspuns se menţiona că „ortodocşii au biserică în Velenţa“. Pentru că era recunoscută afabilitatea şi deschiderea împăratului faţă de supuşii săi, singura cale rămasă a fost cea spre Curtea de la Viena. După o nouă petiţie adresată în prealabil Prefecturii oraşului, doi fruntaşi ai comunităţii ortodoxe, Mihail Puspoki şi Mihail Kristoff, de profesie avocaţi şi nobili cu bunăstare, vor merge la Viena şi vor înainta direct împăratului cererea comunităţii ortodoxe. În 27 septembrie 1784, în preajma răscoalei lui Horea, împăratul aprobă zidirea bisericii şi dreptul de practică liberă a cultului ortodox în Oraşul nou. Se pare că decizia împăratului s-a aflat sub impulsul temerilor iminenţei revoltelor populare din Apuseni, conduse de Horea, Cloşca şi Crişan.
„Poartă spre cer“ pentru sufletele mistuite de dorul libertăţii de credinţă
La foarte scurtă vreme, ca nu cumva protestele locale să determine revocarea hotărârii imperiale, la 9 noiembrie 1784 episcopul Aradului Petru Petrovici aşază piatra de temelie a bisericii, moment care avea să însumeze memoria suferinţelor şi idealurile de emancipare naţională şi religioasă ale românilor de la brazda de nord-vest a ţării. Deasupra cafasului bisericii, trei plăci de marmură, inscripţionate în limbile română, greacă şi slavonă, sunt mărturia acestui eveniment înălţător: „Temeiul cel din început s-a pus în anul 1784 în zi noiembrie, cu voia şi cu slobozenia Preaînălţatului împărat Iosif al II-lea căruia fie pomenire veşnică, stăpânind în eparhia Aradului Petru Petrovici, fiind protoprezbiter al Orăzii Mari George Ranisavlievici, iară Mihai Puspoki şi Mihai Kristoff ctitori, s-a zidit cu cheltuiala norodului dreptcredincios neunit de neam grecesc, românesc şi sârbesc, locuitori ai oraşului acestuia şi a hramului Adormirii Născătoarei de Dumnezeu fii ascultători, prin chimeş (arhitect) Iacob Eder şi Ioan Lins“. Deasupra acestei inscripţii se află chipul împăratului Iosif al II-lea al Austriei, semn al recunoştinţei pentru faptul că şi-a dat acordul pentru zidirea bisericii.
Desigur că zidirea acestei biserici monumentale, cu turnul ce se va înălţa spre cer, deasupra clădirilor oraşului, într-o vreme în care nici o biserică din Oraşul nou nu avea turn, era considerată o sfidare a realităţilor istorice, care va stârni suficiente reproşuri şi proteste. Cu toate acestea, biserica se înălţa nestingherită de racilele şi frământările de care nu a fost scutită.
În anul 1786, urmare a unor ploi torenţiale ce au durat câteva zile, precum şi a calităţii slabe a cărămizilor, bolta bisericii s-a prăbuşit. Ancheta comisiei de arhitecţi şi a celei juridice, ce trebuiau să stabilească cauzele incidentului, a întârziat reluarea lucrărilor timp de câteva luni.
În ciuda acestui fapt nefast, în şase ani au fost încununate lucrările de zidire. O nouă „poartă spre cer“ era deschisă pentru sufletele mistuite de dorul libertăţii de neam şi credinţă. La 17 noiembrie 1790 biserica îşi primea odoarele sale, pe credincioşii ce aşteptau în tinda istoriei împlinirea acestui act.
După Edictul iosefin, credincioşii ortodocşi s-au mutat din capela de pe strada Peţei, în casa „jupânului“ Nyri Andras, care era situată peste drum de altarul noii biserici (actualmente str. Traian Moşoiu), capelă care devenise neîncăpătoare. Pe lângă biserică, începând cu anul 1783 va funcţiona o şcoală confesională (şcoala care funcţionase alături de capela din casa lui Mihai Kristoff a fost desfiinţată odată cu aceasta din urmă), care avea dascăli de limba română, greacă şi sârbă. Profesorii acestei şcoli, unii dintre ei preoţi, nu erau retribuiţi din fondul de stat, ca şi cateheţii celorlalte culte, ci erau susţinuţi de Comunitatea bisericii. Şcoala confesională îşi va înceta activitatea în anul 1919, când în patria reîntregită s-au deschis şcolile de stat.
Zidirea bisericii şi, mai apoi, înzestrarea ei cu toate cele ne-cesare cultului liturgic s-au făcut prin lucrarea jertfelnică a credincioşilor neuniţi (ortodocşi) români, greci sau macedo-români, cum erau cunoscuţi, şi a celor sârbi, precum şi prin diferitele împrumuturi care s-au făcut de la diferite instituţii comerciale şi de la anumite persoane private cu stare materială bună. Faptul că biserica s-a ridicat în doar şase ani se explică şi prin numărul mare de credincioşi ortodocşi care locuiau în Oraşul nou şi care se ocupau cu comerţul. Că biserica s-a bucurat de dărnicia şi jertfelnicia multor binefăcători este dovedit şi prin faptul că mitropolitul Andrei Şaguna, trecând prin Oradea, aflat în drum spre Viena împreună cu vicarul Nicolae Popea, a donat pe seama acesteia un baldachin, care se păstrează şi azi.
În anul 1792 a fost procurat un clopot mai mic (ce se află şi azi în turla bisericii), iar în perioada 1803-1804 au fost achiziţionate alte trei, confecţionate la Buda de Francisc Millner, foarte mari ca dimensiuni, pe care era inscripţionat faptul că ele au fost achiziţionate „pe cheltuiala norodului grecesc, sârbesc şi românesc“. În 26 iunie 1917, armata austro-ungară a rechiziţionat cele două clopote mai mari, iar în 8 februarie 1918, şi pe cel mai mic (cel confecţionat la Budapesta), aşa cum a procedat şi cu alte clopote ale bisericilor româneşti, folosindu-le pentru muniţie. Epitropia bisericii a primit „rebonificare“ 8.432 de coroane pentru achiziţionarea de clopote noi. Abia în anul 1925, după reînfiinţarea Episcopiei Oradiei, comunitatea Bisericii cu Lună şi-a putut procura clopote noi, care au fost turnate la Arad, de către firma Honig.
Credincioşii îşi ipotechează bunurile pentru pictarea bisericii
Dacă construcţia bisericii s-a realizat în doar şase ani, pictarea ei a durat mult mai mult, deoarece fondurile bisericii erau foarte reduse. Ca urmare a faptului că, din punct de vedere economic, un astfel de demers nu putea fi susţinut de comunitatea bisericii, singura soluţie a fost realizarea unui împrumut pe termen lung.
În anul 1816, Comunitatea hotărăşte să contracteze un împrumut de 8.000 fl. din Fondul Naţional Şcolar din Carloviţ, un fond alimentat din contribuţiile tuturor eparhiilor şi administrat de mitropolia de la Carloviţ. Dar cererea este respinsă, deoarece mitropolia cere garanţii materiale. În acest context, membrii Comunităţii recurg la un gest extraordinar, acela de a-şi ipoteca bunurile pentru girarea împrumutului. Pictura a fost realizată de doi dintre cei mai renumiţi pictori ai vremii, fraţii Alexandru şi Arsenie Theodorovici, care vor picta cea mai mare parte a bisericii, atât în ceea ce priveşte pictura murală, cât şi iconostasul. La realizarea picturii au mai contribuit şi pictorii Pavel Murgu, colaborator al lui Arsenie Theodorovici, căruia i se datorează o mică parte a picturii murale şi icoanele zugrăvite pe cele două străni şi pe amvon, Schutz Josef şi Iacob Golsz, precum şi tâmplarul Iosif Mitrutzer. Tehnica în care s-a pictat, atât în ceea ce priveşte pictura murală, cât şi cea pe lemn (iconostasul, amvonul, scaunul arhieresc, stranele) a fost cea în ulei. În privinţa stilului în care s-a realizat pictura, s-au păstrat în mare măsură canoanele erminiei bizantine (ne referim la modul dispunerii registrelor iconografice), maniera artistică fiind cea renascentistă cu influenţe ale stilului baroc. Influenţele apusene sunt sesizabile şi vizavi de abordarea teologică a tematicii iconografice. Câteva dintre icoanele pe lemn, pictate de Paul Murgu, reflectă însă stilul neobizantin.
Dacă pictura iconostasului şi a celorlalte elemente din lemn este cea originală, desigur cu restaurările minore făcute de-a lugul vremii, pictura murală a fost refăcută în totalitate. Din cauza deteriorării masive, în perioada 1977-1979, vechea pictură a bisericii a fost îndepărtată până la zidărie şi repictată integral (pictura murală veche ocupa doar 20% din suprafaţa pereţilor şi a bolţii, restul de 80% era zugrăveală cu imitaţie de marmură) în tehnica fresco. Cel care a realizat această lucrare de proporţii a fost renumitul pictor Eremia Profeta, autor şi al picturii din Paraclisul şi Reşedinţa episcopală. Stilul picturii, original în felul său, respiră valenţe bizantine, dar nu este lipsit de influenţe occidentale, în special în privinţa abordării teologice a imaginilor reprezentate. Putem vorbi despre un stil aparte, ce armonizează stilul bizantin cu anumite elemente artistice formate în spaţiul românesc, străbătute de anumite influenţe occidentale.
Biserica scapă de incendiul care a distrus peste 100 de case
După mai bine de patru decenii de jertfe materiale, idealurile credincioşilor din Oraşul nou au devenit împlinire, biserica era gata pentru sfinţire. Actul sfinţirii s-a făcut la 11 iunie 1832 de către Maxim Manuilovici, Episcopul Vârşeţului şi administrator al Eparhiei Aradului, care fusese protopop şi preşedinte al Consistoriului de la Velenţa - Oradea. În cuvântarea rostită cu acel prilej, episcopul a spus: „Această biserică este menită a vesti generaţiilor viitoare tăria învăţăturii creştine ortodoxe“.
La scurtă vreme după sfinţirea bisericii, locuitorii oraşului aveau să treacă printr-o experienţă înfiorătoare, incendiul din anul 1836. Timp de patru zile oraşul a fost supus unui adevărat „asediu“ al flăcărilor şi norilor de fum. Au pierit atunci în flăcări peste 100 de case în Oraşul nou şi toate casele din jurul Bisericii cu Lună, inclusiv clădirea şcolii. Singura, Biserica cu Lună, sub poala providenţei dumnezeieşti, a rămas neatinsă, înnegrită doar de fumul ce făcea ca atmosfera să fie şi mai apăsătoare.
Deoarece biserica era rodul strădaniilor tuturor ortodocşilor din Urbea nouă, indiferent de naţionalitate, până pe la 1900 (după 1849, odată cu „instaurarea“ stăpânirii maghiare în Bihor, pentru a nu-şi pierde privilegiile, o parte din macedo-români s-a maghiarizat, iar alţii au fost asimilaţi de români cu trecerea vremii), cântarea liturgică la Biserica cu Luna s-a făcut în trei limbi: română, sârbă şi greacă.
De-a lungul vremii, biserica a suferit mai multe renovări, atât exterioare, cât şi de interior. În anul 1870, cunoscutul mecena Nicolae Jiga, prim-epitrop al bisericii, subvenţiona aurirea turnului şi a crucii, care, în urma incendiului din 1836, rămăseseră înnegrite. Între anii 1887-1888 se va face renovarea acoperişului, a geamurilor şi a clopotniţei. Renovarea de proporţii va fi cea din anul 1909, la împlinirea a 125 de ani de la punerea pietrei de temelie, când au fost refăcute acoperişul, ferestrele, pardoseala, curăţată pictura, vopsit mobilierul de interior etc. Între cei care au contribuit la această restaurare de proporţii s-a numărat şi episcopul Aradului Ioan Papp (fiu al Bihorului, originar din satul Pociovelişte), care a donat suma de 1.000 de coroane.
Catedrală şi necropolă episcopală
Odată cu anul 1918, anul Redeşteptării naţionale, s-au ivit şi zorii reînvierii Bisericii noastre străbune din Bihor. La Biserica cu Lună, Protopopul Vasile Popovici „proclamase“, în noapte de Înviere (20 aprilie 1919), şi învierea neamului şi a Bisericii strămoşeşti, ce avea să se înfăptuiască odată cu eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de către Armia română.
După reînvierea Episcopiei Oradiei (30 august 1920) şi venirea întâiului ei stătător, dr. Roman Ciorogariu, reputatul om politic şi epitrop al Bisericii cu Lună, dr. Aurel Lazăr propune, în baza unei argumentări istorice solide a rolului pe care Biserica cu Lună l-a avut în trecutul românilor bihoreni, ca acestă biserică să devină ctedrală episcopală, lucru care se ratifică la Sinodul eparhial din 25 septembrie 1921. Biserica cu lună a devenit astfel catedrală episcopală şi, totodată, necropolă episcopală. Aici îşi dorm somnul, până la a doua înviere, osemintele celui dintâi episcop al reînfiinţatei Episcopii a Oradiei, dr. Roman Ciorogariu (1920-1936) şi ale vrednicilor săi urmaşi: dr. Nicolae Popovici (1936-1950), ale cărui oseminte au fost aduse la Oradea în anul 1991 de la Biertan, şi dr. Vasile Coman (1970-1992).
Între preoţii care au slujit cu conştiinţă ecleziastică destinele acestei biserici de-a lungul vremii, menţionăm pe: Horvat Samuil, Mihai Manuilovici, Ioan Clintoc, Iosif Popovici, Atanasie Boţco, Simion Bica, Toma Păcală, Andrei Horvath, Vasile Popovici, Andrei Lupşa, iar dintre bărbaţii de frunte ai bisericii care s-au implicat în bunul ei mers amintim pe: Emanuil Gojdu, Nicolae Jiga, Teodor Lazăr, tatăl lui Aurel Lazăr, Nicolae Zigre, dr. Aurel Lazăr, Iosif Diamandi, dr. Dumitru Mangra, dr. Alexandru Haşaş şi mulţi alţii.
Realităţile istorice au dovedit cu prisosinţă faptul că Biserica cu Lună, vatră de spiritualitate la graniţa de nord-vest a ţării, a ocupat un rol deosebit în viaţa credincioşilor plaiurilor bihorene. La poala ei şi-au plâns amarul şi durerea înaintaşii noştri şi tot aici au întrezărit zorii mângâierii. Ea a fost un simbol al unităţii de credinţă şi neam şi a rămas un stindard călăuzitor pe arena istoriei, pentru generaţiile ce vin.
Particularitatea picturii
O particularitate în ceea ce priveşte pictura Bisericii cu Lună este prezenţa în partea de mijloc a arcului median de deasupra iconostasului a chipului lui Horea, pictat pe sfânta năframă, aşa cum Îl găsim reprezentat pe Mântuitorul. Diferenţa între imaginea Mântuitorului reprezentat pe sfânta năframă şi cea a lui Horea, din Biserica cu Lună, este aceea că, deşi chipul lui Horea este reprezentat frontal, nu are aureolă sau nimb şi nici nu este încadrat de iniţialele IC-XC. Motivul acestei reprezentări este, pe de o parte, recunoaşterea rolului pe care l-a avut Răscoala lui Horea la naşterea acestui sfânt lăcaş, în vremuri de mare cenzură spirituală, iar pe de alta, denotă discreţia acestui gest în faţa oricăror suspiciuni ale vremii. Aşa se explică faptul că portretul său a fost aşezat în partea de răsărit şi nu în partea de apus, unde, conform erminiei bizantine, sunt aşezate chipurile domnitorilor şi ale ctitorilor.
