Cel mai vechi lăcaş de cult din Bucureşti rămas cu zidurile iniţiale este Curtea Veche sau "Sfântul Anton" din apropierea Hanului lui Manuc. Biserica a fost înălţată la mijlocul secolului al XVI-lea, cu hramul "Buna Vestire", de către domnitorul Mircea Ciobanul şi Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş, se pare pe locul alteia, în curtea domnească din Bucureştiul medieval ce va fi fost din vremea lui Mircea cel Bătrân. La 1715, domnitorul Ştefan Cantacuzino a fost cel care i-a adăugat un pridvor şi un perete care să desparte pe bărbaţi şi femei, potrivit pisaniei care se află deasupra uşii de intrare în biserică. La mijlocul secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat a fost cel care a mărit această biserică prin adăugarea a două paraclise, după cum se vede în urmele lăsate în pereţii pronaosului. Un secol mai târziu, arhitecţii domnitorilor Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey au demolat aceste paraclise încercând să redea bisericii înfăţişarea iniţială. Tot în această perioadă, biserica a fost afectată de marele foc de la 23 martie 1847. Cu toate acestea, lucrările de refacere au fost continuate prin refacerea picturii executate de profesorul Constantin Lecca, iar faţadele au primit decoraţiuni neoclasice, după cum se poate vedea în fotografia de epocă. La 22 martie 1852, mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a târnosit biserica, adăugându-i hramul "Sfântul Antonie cel Mare", care îl avusese bisericuţa din apropiere, distrusă de marele foc de la 1847. Abia cu puţin timp înaintea declanşării Primului Război Mondial, biserica a intrat într-un amplu plan de restaurare, finalizat în 1935, prin reliefarea cărămizii aparente, a turlei în stil muntenesc şi a boltei din pronaos. (Adrian Nicolae Petcu)
