Biserica în slujba unităţii naţionale

Epopeea Războiului pentru Întregirea Neamului, ­încununată cu Marea Unire din anul 1918 şi făurirea statului naţional unitar ­român, a cuprins, în vâltoarea faptelor de sublimă jertfă şi eroism desăvârşit, alături de ostaşi şi pe preoţii mobilizaţi pe front, adevăraţi apostoli şi modele de urmat. Slujitorii ­Bisericii Ortodoxe Române au trăit cu aceeaşi intensitate durerile, înfrângerile, dar şi bucuriile victoriei finale, au suferit samavolniciile regimului de ocupaţie alături de ceilalți români sau au căzut pe front, unde îşi făceau ­datoria ca preoţi militari.

„Viaţa unui om - spunea preotul Danalachi Ion, confesorul Regimentului 29 Infanterie Dorohoi -, oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu veşnicia; deci, a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai trăit viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit pe care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria.”

În Războiul Întregirii Neamului, slujitorii Bisericii s-au aflat - ca de atâtea ori în istoria noastră - alături de întregul popor român în efortul pentru obţinerea victoriei şi realizarea unităţii naţionale. Ei s-au aflat pe front, în tran­şee, alături de ostaşi pentru îndeplinirea datoriei, mulţi dintre ei pierzându-şi viaţa; în teritoriul vremelnic ocupat, slujitorii Bisericii au susţinut moralul populaţiei, umilită şi jefuită de ocupanţi; au ţinut trează credinţa în justeţea cauzei unităţii naţionale şi încrederea în victoria ei.
„Preoţii, în vremi aşa grele - arăta preotul Constantin Nazarie - au dat dovezi de o abnegaţie, de un curaj, de un spirit de jertfă şi de o activitate aşa de înţeleaptă, spornică şi folositoare, că şi-au atras admiraţia şi respectul tuturor militarilor, asigurându-şi locul de cinste în rândurile lor şi devenind element absolut indispensabil, cum şi este.”

Înainte de intrarea României în război, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa din 16 mai 1915 l-a numit pe preotul Constantin Nazarie, care era şi profesor la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Bucureşti, în funcţia de protopop pentru preoţii militari, precum şi pentru cei mobilizaţi în armată. Constantin Nazarie a pregătit o broşură pentru preoţii militari, ce cuprindea 10 cuvântări model, ce puteau fi folosite de preoţii militari în relaţiile cu militarii, dar şi rugăciuni pentru cei aflați în luptă. De asemenea, tot el a întocmit şi un regulament privind atribuţiile preoţilor militari înainte de intrarea României în război.

La 15 august 1916, în prima zi de război, el a fost numit şef al Serviciului religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române, iar ca ajutor al acestuia a fost numit Vasile Pocitan, profesor de religie în Bucureşti, devenit apoi arhiereu vicar (Veniamin Pocitan).

„N-am cruţat vreme şi împrejurări pentru a-mi îndeplini datoria...”

În anii războiului (1916-1919) au slujit ca preoţi militari (confesori) sau de campanie aproximativ 250 de preoţi ortodocşi, din diferite ţinuturi ale patriei. Unii dintre aceştia au murit pe câmpurile de luptă. Printre aceştia amintim pe: preotul Ştefan Ionescu-Cazacu, din Piatra Olt (Regimentul 3 Olt), care a căzut în luptele de la Mărăşeşti (şi ale cărui oseminte se află în Mausoleul din Mărăşeşti); preotul Nicolae Armăşescu de la Parohia Tomşani (Regimentul 2 Vânători), în urma rănilor a decedat în Spitalul Colţea din Bucureşti şi a fost înmormântat în cimitirul Ghencea; preotul Constantin Buzescu, de la Parohia Corbu (judeţul Olt); preotul Nicolae Furnică, din Urziceni-Ialomiţa (Regimentul 75 Infanterie), a luptat la Turtucaia, fiind străpuns de baionetele ina­mice, unde a căzut în luptă; preotul Dumitru Bârlogeanu, de la Parohia Sineşti (judeţul Vâlcea); preotul Ion Cerbulescu, de la Parohia Rusăneştii de Sus (județul Olt) şi alţii.

Alţi preoţi militari ortodocşi, precum preotul I. Grigorescu, preotul C. Constantinescu și alții, au fost răniţi în bătălii. Un document din 8 martie 1917 confirmă faptul că, între 14 august 1916 și 16 februarie 1918, 28 de preoţi mobilizaţi au fost răniţi. Printre aceştia s-au numărat preotul ­Gheorghe Pasat (rănit), mai târziu duhov­nicul Seminarului Teologic Ortodox din Cluj, soldatul Ştefan Ciopron, mai târziu Episcop al Armatei şi apoi al Eparhiei ­Romanului şi Huşilor.

Referindu-se la situaţiile grele la care au luat parte preoţii, preotul Buzescu P. Constantin din Regimentul 4 „Argeş” raporta: „N-am cruţat vreme şi împrejurări, cât de critice, pentru a-mi îndeplini datoria şi mai mult încă...”.

Documentele descriu numeroase fapte de arme săvârşite de către preoţii români aflaţi pe câmpurile de luptă, aşa cum consemnează protoiereul preoţilor militari, Constantin Nazarie. Din totalul de 252 de preoţi mobilizaţi, 5 au decedat pe câmpurile de luptă, iar mulţi dintre ei au suferit de tifos exantematic sau alte boli contagioase ca urmare a prezenţei lor permanente în mijlocul răniţilor şi al bolnavilor.

Au existat şi preoţi militari care au fost luaţi prizonieri şi au fost deportaţi în Bulgaria sau în Germania, precum: preotul Ioan Florescu-Dâmboviţa (profesor de religie, precum şi duhovnic al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, din Regimentul 2 Grăniceri), internat în lagărul din Kârdjali (Bulgaria), aproape 2 ani; preotul Vasile Ionescu din Groşerea-Gorj (Regimentul 12 Tg. Jiu), în lagărul din Turkel-Germania; preot ­Gheorghe Jugureanu din Mizil (Regimentul 72 Infanterie), în Stralsund-Germania; preotul Emanuil Mărculescu din Corabia (Regimentul 59 Infanterie), în Lamsdorf-Germania și alții.

„Preoțimea militară, mai presus de orice laudă”

Comandanţi ai Armatei Române au avut cuvinte de apreciere pentru mulţi preoţi militari, pentru vitejia dovedită de aceştia pe câmpurile de luptă. Amintim în acest sens pe protosinghelul Justinian Şerbănescu de la Mănăstirea Cernica (care a fost rănit, apoi a fost luat prizonier, pentru ca ulterior să evadeze); preotul Ioan Gheorghiu, din Sulina (Regimul 73 Infanterie); preotul Cicerone Iordăchescu, din Iaşi (Regimentul 4 Vânători), mai apoi profesor la Facultatea de Teologie din Iaşi; preotul M. Marinescu, din Bucureşti (Regimentul 74/80 Infanterie); preotul N. Oniceanu, din Heci, judeţul Iaşi (Regimentul 32 Mircea); preotul Petre Pieptu, din Tăcuta, judeţul Vaslui (Regimentul 3 Vânători); preotul Gheorghe N. Popescu, din Bucureşti; preotul Gheorghe N. Tomescu, din Răteşti, jud. Argeş (Brigada 6 Artilerie); preotul Gheorghe Tudorache, din Tg. Ocna (Regimentul 55/69 Infanterie); preotul Iordache Tudorache, din Gologanu, jud. Vrancea (Regi­mentul 10 Vânători); preotul Ilie Turcu, din Rast, jud. Dolj (Regimentul 41/71 Infanterie); preotul V. Cernăianu, din Racoţi, jud. Gorj (Regimentul 18 Gorj); preotul D. Elian, din Piscoiu, jud. Gorj ­(Regimentul 3 Vânători); preotul Gheorghe Bujor, din Letea Nouă, Bacău (Brigada 8 Artilerie); preotul Gheorghe Cioşu, din Bârsăneşti-Bacău (Regimentul 55/67 Infanterie, apoi la Evacuare nr. 19); preotul Gheorghe Marcu, din Caşin-Bacău (Regimentul 14 Infanterie); preotul Gheorghe Popovici, din Trifeşti-Roman (Regimentul 3 Dâmboviţa); preotul Tănăsescu Dobrotă, din Roman (Spitalul nr. 4 contagioşi); preotul Gheorghe Ionescu, din Roşiori-Roman (Regimentul 16 Infanterie); preotul Ilie Gavrilescu, din Roman (la Ambulanţa Diviziei 7); preotul Gheorghe Niţu, din Roman (Brigada 7 artilerie şi Regimentul 8 artilerie); preotul Constantin Moisiu, din Muntenii de Jos-Vaslui (Regimentul 7 Rahova); preotul Ioan Gâdei, din Bârlad (Evacuare 19); preotul Ioan Bundiu, din Negrileşti-Tecuci (în mai multe unităţi militare); preotul Ilarion Dodu, din Bacani-Tutova (Regimentul 6 Tecuci); preotul Petru Popa, din Dogita, Iaşi (Regimentul 57 Infanterie), preotul Sandu Stoian, din Târgu Ocna (Regimentul 27 Infanterie); amintim de asemenea şi câţiva cântăreţi bisericeşti: Florian Simion, Gheorghe N. Filimon, Gheorghe Rotam, Gheorghe N. Nistor, Dumitru Mititelu, Ioan Vlad ş.a.
Un loc special în cadrul preoţilor militari care au luptat pe front pentru cauza românească au avut preoţii ortodocşi în Transilvania, care s-au retras cu armatele române peste Carpaţi şi care au slujit ca preoţi militari. Amintim aici pe preotul Ioan Nanu, din Râşnov-Braşov (Sectorul I Fortificaţii, apoi Regimentul 3 Vânători); preotul Andrei Gâlea, din Turnu Roşu, Sibiu, mai apoi consilier la Arhiepiscopia Sibiului; preot Ilarie Reit, din Turda; preot Iosif Comănescu, din Codlea-Braşov; preot Ioan Rafiroiu, din Poiana Sărată (jud. Trei Scaune); preot Zenovie Popovici, din Satulung, Braşov; preot Ioan Agârbiceanu, din Orlet (Regimentul de voluntari transilvăneni).

Cunoscând meritele preoţimii ortodoxe, în general, şi în special a celei militare, Ioan Răşcanu, ministru de război în 1921, spunea: „Preoţimea militară care a însoţit armata în timpul războiului a fost mai presus de orice laudă. Ca adevăraţi apostoli, preoţii n-au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele”.