Biserica Ortodoxă, „Ceahlăul” spiritualității româneşti

Reglementarea libertății de cult și stabilirea statutului Bisericilor în (noul) stat național unitar român prin Constituția din 29 martie 1923 au avut loc cu participarea activă a reprezentanților înaltului cler la dezbateri și ascultarea punctelor lor de vedere, exprimate în Constituantă și, în cele din urmă, consfințite juridic. În cele două articole consacrate problemei - nr. 22 și 23 - din legea fundamentală a țării întregite, Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică erau caracterizate ca Biserici românești, prima numită drept dominantă în statul român și cea de-a doua având întâietate în raport cu celelalte culte.

În cadrul dezbaterilor parlamentare din martie 1923, legate de textele constituționale consacrate cultelor religioase, Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Mitropolitul primat dr. Miron Cristea, Arhiepiscopul Gurie al Chișinăului și Episcopul de Râmnic, Bartolomeu, acesta din urmă cu implicări directe mai ales în Comisia tehnică de studii și redactare efectivă a textului consti­tuțional pertinent. În „marea concu­rență a cultelor” ce se ivea odată cu desăvârșirea unificării statale la 1 decembrie 1918 și în consonanță cu voința reprezentanței naționale se arăta, înainte de toate, dorința de „a se menține ceea ce este bun cu pri­vire la Biserică și la celelalte insti­tuții în vechea constituție, căci vechimea aceasta are un fel de patină, de sfințenie moștenită de la înain­tași”. Potrivit art. 21 din aceasta, alături de libertatea absolută de conștiință și garantarea libertății tuturor cultelor, se stipula că „religiunea ortodoxă a răsăritului este religia dominantă a statului român”. Raportul tehnic depus la Cameră în privința noii reglementări reținea în acest sens: „Constituția nu face decât să recunoască o stare de drept și de fapt tradițională la români și în statul român”. Față de o atare situație, Mitropolitul primat concluziona în intervenția sa: „Vă rugăm să păstrați caracterul de Biserică dominantă (al Bisericii Ortodoxe) a statului român”. În afară de argumentul continuității constituționale venea și cel potrivit căruia, în acest mod, nu se făcea altceva decât a se consacra realitatea că din cele 17-18 milioane de locuitori ai României întregite, circa 14 milioane erau cre­dincioși creștini ortodocși. Propunerea a generat în rândul câtorva parlamentari unele comentarii și a presupus precizări și clarificări. Spre a ilustra cât mai sugestiv sensurile și semnificațiile statutului de „dominantă” al Bisericii Ortodoxe, Mitropolitul primat a recurs la o descriere memorabilă a situației concrete și a implicațiilor sale: „Cred că ați văzut vreodată silueta Carpaților noștri, cu frumoșii lor codri și ați văzut printre ei un munte mai înalt decât ceilalți toți, cum e de pildă Ceahlăul; fiecare munte cu independența sa, fiecare cu aerul său, cu pădurea și cu podoabele sale, dar muntele cel mai înalt dominează situațiunea. Așa vrem noi să dominăm, prin mul­ți­mea cea mare a credincioșilor noș­tri, în această chestiune, fără a aduce vreo știrbire desăvârșitei libertăți de conștiință religioasă a cuiva”.

Principala preocupare a reprezen­tan­ților celorlalte culte, în special ardeleni, ținea mai ales de „trecerea expressis verbis în constituție... a noțiunii de egalitate între diferitele Biserici”. Și aceasta, având în vedere că „această autonomie a Bisericilor a dat, până acum, în provinciile alipite, cele mai bune fructe”. Redactorul principal al noului text consti­tuțional, reputatul profesor de drept Constantin Dissescu (1854-1932), intervenea cu precizări lămuritoare și convingătoare din punct de vedere juridic. El sublinia faptul că era vorba de consacrarea constituțională a „principiului egalității Bisericilor în protecțiunea legilor”. Înaintea legii toate sunt egale, dar egalitatea între ele nu e posibilă, după cum nici indivizii, toate persoanele, care sunt egali în fața legii, nu sunt egali unul cu altul, explica universitarul.

În altă ordine de idei se preciza că în redactarea condiției „Bisericii Ortodoxe din punct de vedere juridic și național” s-a urmat „ceva din caracterul său bizantin de altădată”, s-a avut în vedere „cadrul constitu­țio­nal fondator” de la 1866 și s-a ți­nut seama de realitatea istorică și de cea concretă a țării. Nu în ultimul rând, se invocau și argumente de drept comparat, respectiv exemple de reglementare pertinente din unele state din regiune. Toate convergeau spre concluzia recunoașterii poziției de dominantă a Bisericii Ortodoxe în statul român.

Specialist cu rol fondator de disciplină în țara noastră, nu numai în drept constituțional, ci și în cu­noaș­terea dreptului bizantin și a in­sti­tuțiilor sale, C. Dissescu expunea și explica în Constituantă înțe­le­su­rile aferente și sensul constituțional conferit termenului de „dominantă”, uzitând de bogata sa cultură clasică. Cuvântul, își începea explicațiile eruditul profesor, derivă din latinul dominans, în legătură cu termenul dominari, „una din fanteziile geniului latin ca să întrebuințeze câteodată forma pasivă, deși e vorba de o adevărată activitate a puterii”. În con­tinuare se releva faptul că acesta avea două sensuri: cel de a stăpâni, a fi suveran, a porunci și a executa (citându-se în acest sens spusele lui Iuliu Cezar dintr-una din scrisorile sale: „În casa mea soția e stăpână și domină”) și, respectiv, de a evidenția, a descrie, a accentua ceva (caz în care nu e vorba de o veritabilă stăpânire, ci, așa cum arăta Horațiu în „Diferentia nomina”, nu de „cuvinte poruncitoare și suverane”, ci de unele cele mai numeroase și mai răspândite, „care fac temelia unei limbi”). Transplantată spre a clarifica dilema asupra înțelesului sintagmei consti­tu­ționale de „Biserică dominantă” în statul român, explicația devenea edificatoare. Ea însemna nu o „Biserică suverană, care comandă și supune”, ci una „care prevalează prin puterea numărului” credin­cio­șilor săi. Cu alte cuvinte, conchidea Dissescu în expozeul său, „nu e vorba de «dominari in aliquem in adversa­ries» pentru că sunt convins că Sfințiile voastre nu vă considerați unii pe alții ca adversari, ci ca (și) colaboratori”. O atare perspectivă era acceptată de reprezentanții tuturor cultelor, inclusiv de cei ai Bisericii Greco-Unite, și își găsea consacrarea constituțională cuvenită.

În lumina percepției și expresiei con­stituționale a „Bisericii dominante” se rezolva și dilema sintagmei „a statului” sau „în statul” român. De precizat că prevederile art. 21 din actul fundamental anterior consacrau faptul că „religia ortodoxă” e „religia dominantă a statului român”. Raportul preliminar al Comisiei tehnice se referea la „recu­noaș­terea în privința întâietății Bisericii Ortodoxe”, iar inițial poziția acesteia din urmă era de a se men­ține formularea din vechea consti­tu­ție. Precizarea din textul oficial nu era potrivită întrucât „întâietatea” era înțeleasă ca simplă „preemi­nen­ță din punct de vedere ceremonial, la oarecari împrejurări”. Referitor la cea de-a doua problemă, se cuvenea reținut că, dacă în urmă cu 57 de ani, în condiţiile în care nici România nu era independentă și nici Biserica sa Ortodoxă nu se bucura de autocefalie recunoscută, formula constituțională era una impre­cisă și cu consecințe juridice difuze „religie… a statului”. La 1923, situa­ția se schimbase radical; între timp, în 1878, se recunoscuse inter­național independența statală, iar în 1885 autocefalia din partea Patriarhiei de la Constantinopol; în plus, după 1918, Biserica Ortodoxă Română se întregise, la fel ca România, în granițele sale etnico-teritoriale naturale. Așadar, precizia de text impunea menționarea „Bisericii Ortodoxe”, ceea ce îi conferea o semnifi­cație juridico-constituțio­nală reală, și nu una numai și, mai ales, simbo­lică. Apoi, așa cum remarca C.G. Dissescu în dezbaterile parlamentare: „Alta era situațiunea în consti­tu­țiunea veche; acolo nu era vorba de ei și noi, și nu puteam să stabilim pentru unii români contra altora”. În țara reîntregită se impuneau menajarea sensibilităților aferentă diversității și situațiilor intervenite și promovarea autonomiei pozițiilor în interesul național suprem. În fine, în urma negocierilor tehnice s-a ajuns la concluzia că redactarea cea mai acceptabilă era: „Biserica Creș­tin Ortodoxă și cea Greco-Catolică sunt Biserici româ­nești. Biserica Ortodoxă Română fiind religia marii majorități a românilor este Biserica dominantă în statul român; iar cea Greco-Catolică are întâietate față de celelalte culte” (art. 22), care avea să fie și adoptată de Constituantă. Se recunoștea astfel rolul istoric al Bisericii Ortodoxe în structurarea statalității și asigurarea unității românilor și exprima spe­ranța că aceas­ta „este cea mai puternică ga­ran­ție a viitorului României”. Din punct de vedere formal, ca Prima in­ter pares, prerogativa honoris, ea și numai ea avea căderea ca, potrivit rânduielilor sale, să boteze prinții regali, să se săvârșească cununiile membrilor casei domnitoare, să conducă festivitățile naționale și religioase în stat, la încoronarea monarhului, la deschiderea Parlamentului ș.a.

În prelegerea sa programatică „Nevoile statului modern și Consti­tu­ția României Mari” din 25 decembrie 1921 (aferentă ciclului de 23 de prelegeri preconstituționale organizat în decembrie 1921 - iunie 1922 de Institutul Social Român), Vintilă Brătianu ținea să precizeze că „ființa în Ardeal a unei a doua Biserici cu ca­racter național nu va știrbi, negre­șit, situația Bisericii majorității nea­mului și recunoscută ca Biserică dominantă... Cu cât ambele Biserici își vor păstra mai hotărât caracterul național și deci frățeasca colaborare, cu atât sufletul poporului va fi mai ridicat și statul român va fi lipsit, și în viitor, de lupte care au frământat atât de greu liniștea altor popoare”.

În încheierea dezbaterilor din Constituantă asupra „problemelor religioase”, ministrul cultelor și artelor Constantin Banu considera că marile dispute ale domeniului, cel puțin din perspectivă constitu­țio­nală, fuseseră lămurite pe fond și stinse, inclusiv formal. Subliniind ega­litatea de iure a cultelor în fața legii, el sublinia totodată că „nu poate fi vorba însă de o egalitate matematică, căci nu este de putință să nu ținem seamă de tot ceea ce această Biserică Ortodoxă reprezintă ca forță de propulsiune pe teren cultural și național, și este peste putință să uităm că ea reprezintă aproape totalitatea sufletelor românești”.

Progresul juridic era evident; recunoscută drept „Biserică dominantă în statul român”, Biserica Ortodoxă dobândea un veritabil statut consti­tu­țional, conferindu-i-se și o calitate de subiect de drepturi și obligații, ci nu numai de obiect de reglementare. Se consolida și perfecționa astfel o veritabilă tradiție românească în privința raporturilor dintre și conlucrarea între Biserică și Stat în struc­turarea și desfășurarea vieții naționale. Din această perspectivă, un atare statut va fi preluat și exprimat și în art. 19 al Constituției din 1938, când se stipula că „religia creștin ortodoxă fiind religia marei majorități a românilor, Biserica Ortodoxă este Biserica dominantă în statul român”. În virtutea unei atari tradiții consolidate și în perioada comunistă, dacă Constituția din 1948 mai reținea în art. 27 că „Biserica Ortodoxă Română este autocefală și unitară în organizarea sa”, cele din 1952 și, respectiv, 1965 reduceau referirile în materie la precizarea că „Școala e despărțită de Biserică”. În fine, în Constituția din 8 decembrie 1991, referirile pertinente vizează libertatea învățământului religios, organizarea și garantarea sa prin lege.

Prin urmare, este de domeniul evidenței că, în continuarea moște­ni­rii bizantine a complexei ecuații a raporturilor dintre Biserică și Stat, statalitatea românească a asimilat, și-a asumat și cultivat o perspectivă proprie asupra dialogului și cooperării cu Biserica națională dominantă, puternic marcată de aspirațiile de unitate și afirmare națională, care s-au decantat, structurat și consacrat juridic expres, în scris, în textele legilor fundamentale aferente răstimpului istoric 1866-1948. Ea s-a constituit apoi ca o veritabilă tradiție constituțională nescrisă, suficient de puternică spre a se impune a fi continuată și respectată, fie și cu limitele aferente, și de regimul comunist ateu și devenită tot atât de persistentă spre a se afirma și în condițiile postmodernismului, cu derivele sale secularizante după 1989. Pentru viitor se prefigurează noi provocări care așteaptă reacții, inclusiv juridico-constituționale de natură și pe măsură.