Biserica ridicată pe meleagurile copilăriei lui Ştefan de un boier demult uitat

Ospitalitatea moldovenească, aşa cum o menţionează străinii trecuţi pe meleaguri româneşti, nu este o vorbă goală. Cel puţin în ţinuturile copilăriei lui Ştefan cel Mare. Aici, la nici zece kilometri de Borzeşti, pot fi întâlniţi oameni pentru care a sări în ajutorul călătorului reprezintă o parte din felul cotidian de a fi. Ne-am convins de aceasta şi noi, în ziua când am ales să vizităm Biserica „Sfinţii Voievozi“ din Rădeana, una dintre cele mai vechi din judeţul Bacău. De oriunde ai fi, dacă treci din Oneşti spre Adjud, merită să-ţi abaţi drumul spre Rădeana, sătucul din comuna Ştefan cel Mare. Fie şi pentru a vedea o ctitorie boierească din vremea unui logofăt despre care nu se mai ştie decât un lucru: că a zidit o biserică.

Situat pe una dintre uliţele întortocheate şi înguste ale satului, lăcaşul de cult nu poate fi descoperit fără sprijinul localnicilor. Creştini din tată în fiu, oamenii locului îţi vorbesc cu patimă despre ceea ce constituie piatra de temelie a satului. „Biserica este foarte veche. Din însemnările păstrate de la preoţii ce au slujit aici, ea a fost ctitorită în anul 1628 de logofătul Dumitraşcu Ştefan. A fost distrusă de cutremure de-a lungul secolelor şi refăcută cu efortul creştinilor din zonă“, ne-a explicat, cu mândrie, Constantin Chelaru, unul dintre consilierii parohiali. O mândrie motivată, ţinând cont că Dumitraşcu Ştefan este tatăl voievodului Gheorghe Ştefan, cel care i-a urmat lui Vasile Lupu la cârma Moldovei. Ca orice edificiu sacru de rang boieresc, biserica se descoperă privitorului ca o construcţie înaltă şi solidă. De jur împrejur, este înconjurată de un zid de piatră ce depăşeşte doi metri înălţime, întărit pe alocuri cu contraforţi. Este un zid nou, pe care sătenii l-au făcut în anii din urmă, pentru a delimita terenul bisericii de restul gospodăriilor. A fost o muncă grea, nu lipsită de suprize. „S-au descoperit şi câteva morminte, mai bine zis, oseminte, care au fost mutate în cimitir“, ne-a spus consilierul. În stânga bisericii, spre miazăzi, s-a păstrat mormântul lui Neculai Donici, fiul lui Iordache Donici şi al Ecaterinei Donici (moartă Rosetti, la 1883), un alt mare boier al locului, al cărui conac se păstrează la un kilometru distanţă. La câteva zeci de metri mai încolo, îngrădit, un soclu, având deasupra o cruce de marmoră neagră: „Aristide Poulopoulos“, mort pentru patrie 12 octombrie 1888 - 28 august 1917“. Despre ambele aveam să aflăm că nu mai reprezintă altceva decât simboluri. Mormintele celor doi nu se mai ştie cu exactitate unde sunt.

Cărţi de cult de peste 150 de ani

Pentru cei interesaţi de istoria bisericii, primul document este păstrat deasupra uşii de intrare, un text scurt, gravat pe piatră cu caractere slavone.

Tot afară, lângă uşă, de-o parte şi de alta, au fost aşezate două pietre de mormânt, inscripţionate tot în limba în care se scria în veacul al XVII-lea. În pridvor se pot citi mai multe informaţii despre istoricul bisericii. Pe lângă anul zidirii şi ctitor, mai poţi afla că, în 1940, un cutremur a distrus peretele din partea de nord, porţiuni din turlă şi o parte din peretele de la intrare. Tot aici se menţionează că, în anul 1943, cînd a fost numit preot Gheorghe Alexandrescu, catapeteasma a fost singura care supravieţuise şi păstrase urmele vechii bisericii. Pare puţin, dar pentru cel pasionat de tradiţie şi frumuseţe e suficient. Când ai păstruns în interior, peretele ce desparte altarul de restul lăcaşului te copleşeşte. Privind icoanele mari, înfăţişându-l pe Iisus Hristos şi Maica Domnului, de-o parte şi de alta a uşilor împărăteşti, vezi adevărata artă religioasă, care te îndeamnă către meditaţie, către scopul autentic al credinţei. În partea stângă a catapetesmei, o altă icoană minunată, înfăţişînd-o pe Sfânta Parascheva, ţinând în mână Sfînta Cruce. Tulburătoare atracţia moldovenilor din veacul al XVII - lea faţă de Cuvioasa Parascheva ale cărei sfinte moaşte au fost aduse la Iaşi cu nici 20 de ani înainte de pictarea catapetesmei. Specifice acestui lăcaş de cult sunt şi aureolele din jurul sfinţilor de pe acest perete, aureole scoase în relief.

La stranele din lemn am avut supriza să vedem cărţi de cult de peste 150 de ani. Unele dintre ele destăinuie şi astăzi momentele din istoria imediată a românilor. Pe un „Penticostal“, o carte ce datează din 1889, se găseşte o însemnare din 1941. „La 1 iulie 1941, Anul Tulburărilor Europene când toate ţările din Europa se află în mare zdruncinare, am făcut slujbă în Şcoala Rădeana, deoarece Biserica era complet destrusă de cutremur. Scris de mine, Gh. Onisei“. Pe o alta, un „Apostol“ din anii â20, au rămas două însemnări, una dintre ele semnată de protosinghelul Gligherie, stareţul mănăstirii Bogdana, care a dăruit cartea bisericii din Rădeana, blestemând pe cei care ar fi avut în gând să o înstrăineze.

„O mai folosim şi azi. Una nouă este scumpă“, avea să spună dascălul de la „Sfinţii Voievozi“.