Printre bisericile-monument istoric din Cetatea Băniei, Biserica „Sfântul Nicolae“ - Ungureni ocupă un loc de frunte. Aşezată în partea de miazăzi a oraşului, la intersecţia dintre Calea Caracălului cu Drumul Peştilor, lângă cimitirul Ungureni, nu departe de Parcul Romanescu, străjuind de mai bine de 200 de ani, Biserica „Sfântul Nicolae“ este punctul în care trecutul, prezentul şi viitorul se sacralizează continuu, istoria ei fiind, în fiecare zi, tot mai vie pentru cei care îi trec pragul.
Odinioară, în zona din apropierea bisericii veneau ciobanii prigoniţi din Ardeal, pentru a-şi vinde oile la zahanalele (abatoare) din zonă. Nu a trecut mult timp şi aici, la marginea de miazăzi a cetăţii, a luat naştere o adevărată industrie de tăbăcărie, fiind locul cel mai căutat pentru cei care doreau să cumpere piei argăsite de oaie. Pârâul care traversa zona a luat denumirea de pârâul Tăbăcarilor, iar mahalaua a devenit Ungureni, de la cetele de ciobani transilvăneni care coborau aici cu turmele.
Legenda ciobanului ungurean
Puţini dintre locuitorii Craiovei ştiu că atât Biserica Ungureni, cât şi cimitirul cu acelaşi nume, de alături, au o istorie comună. La prima vedere am fi tentaţi să credem că ambele sunt legate de denumirea locului, dar istoria merge mult mai departe, existând argumente nescrise care le leagă de identitatea unui cioban care a poposit aici cu turmele sale. Potrivit unei legende, transmisă din generaţie în generaţie, printre locuitorii acestei zone, ciobanul transilvănean, ungureanul, aşa cum era cunoscut de localnici, a poposit cu turmele sale la marginea cetăţii. A fost primul dintre păstorii ce aveau să se stabilească în această zonă. Simţind nevoia unui loc în care să-şi poată pleca genunchii pentru rugăciune, ciobanul ungurean ar fi ridicat aici, cu cheltuială proprie, o frumoasă bisericuţă din lemn, pisania arătând clar acest lucru: „Din cauza robiei străine, ciobanul a fugit pe poteci şi drumuri numai de el ştiute, a ajuns aici şi drept recunoştinţă a ridicat din temelie această biserică“. Noua ctitorie a luat hramul „Sfântul Nicolae“, dar, potrivit legendei, toţi o cunosc cu numele de Ungureni, „a Ungureanului“ sau „a Ungurelului“. Legenda mai spune că viaţa ciobanului a rămas permanent legată de viaţa ctitoriei sale, purtând de atunci aceeaşi pecete şi curgând amândouă la fel de zbuciumate.
Tot de identitatea acestui personaj de legendă se leagă şi existenţa cimitirului Ungureni, aşezat la numai câţiva paşi de biserică.
Reparată şi zugrăvită în timpul arhipăstoririi Sfântului Calinic
Cu timpul, aşezările păstorilor de la marginea Craiovei au fost asimilate prin extinderea oraşului. La 1870, mahalaua Ungureni cuprindea şi pe cea a Bogdanului, iar mahalaua Tabaci, sau a Tăbăcarilor, se limita doar la zona străzii Pârâului. În cadrul acestei mahalale, fraţii Alexe şi Constantin Becheanu au ridicat între anii 1774-1780, pe locul vechii bisericuţe din lemn, o frumoasă biserică din zid, care a păstrat vechiul hram, al Sfântului Ierarh Nicolae, dar şi denumirea legendară de Ungureni.
În timpul în care păstorea la Râmnic Sf. Ier. Calinic, biserica a fost restaurată şi înfrumuseţată „cu multe lucruri trebuincioase, prin ajutorul enoriaşilor şi al mai multor binefăcători, aflându-se dintre ctitori şi paharnicul Nicolae Kintescu“, potrivit pisaniei. Repararea şi reconsolidarea a urmat cutremurului din 1864, atunci când a fost nevoie să fie tencuită şi zugrăvită din nou. De asemenea, după relatările istoricului N. Dinculescu, tot atunci „i s-a închis pridvorul şi s-au scos stâlpii ce despărţeau naosul de pronaos. Exteriorul a rămas aşa cum va fi fost din vechi, cu un brâu ce desparte în două registrele“.
Lovită de trei cutremure devastatoare
De-a lungul timpului s-au mai făcut şi alte reparaţii care au modificat-o parţial. În anul 1902, cu ajutorul enoriaşilor „s-a reparat tencuiala, s-a dat faţada, s-au pus urloae şi jghiaburi, s-a împrejmuit cu ştacheţi de către Primărie în schimbul cărămizii luate din zidurile dărâmate“. În anul 1914, biserica a fost acoperită cu tablă, iar la intrare s-a construit o marchiză din fier şi geam, primită de la Biserica „Madona Dudu“, ce fusese demolată în prealabil. Biserica Ungureni nu a fost ocolită nici de efectele cutremurului din 1940, după care a fost închisă pentru reparaţii pentru nu mai puţin de 7 ani.
În perioada 1943-1947, sub supravegherea directă a Comisiei Monumentelor Istorice, Biserica Ungureni a revenit la forma iniţială: au fost desfiinţate frontoanele din turlă, s-a destupat pridvorul, s-a demolat marchiza, iar acoperişul din tablă a fost înlocuit cu unul de olane. Cel mai crunt eveniment din istoria bisericii a fost cel din 1977, când al treilea val seismic avea să treacă cu putere peste ea. De data aceasta, grav afectată, având catapeteasma şi zidurile fisurate, biserica a fost re-parată cu sprijinul credincio-şilor din toată ţara.
Istoria „Cimitirului de roşu“
Conform legendei, istoria cimitirului Ungureni ar fi strâns legată de istoria bisericii, fiind legate prin acelaşi ctitor. Realitatea pare să fie cu totul alta. Cartografia din 1867 vorbeşte despre existenţa unei „gropişte despărţită cu ulucă“. Aşadar, se pare că în curtea Bisericii Ungureni exista un cimitir, destul de vechi, unde locuitorii din această zonă îşi îngropau morţii. În urma promulgării legii pentru înmormântări din 1864, s-a hotărât închiderea cimitirului parohial, pe vechiul loc rămânând doar o „gropişte despărţită cu ulucă“, noile înhumări îndreptându-se către celelalte cimitire din oraş.
Anul 1885 va şterge orice urmă a existenţei vechiului cimitir parohial, locul din curte fiind nivelat în totalitate. Nu a trecut mult timp şi, la cererea enoriaşilor de la Biserica Ungureni, Primăria oraşului şi-a dat avizul pentru înfiinţarea actualului cimitir. Cimitirul Ungureni a fost aşezat la 400 de metri distanţă de biserică, în imediata vecinătate a parcului Nicolae Romanescu. Totodată, la intrare a fost construită o capelă funerară, pentru a folosi preoţilor slujitori la săvârşirea slujbei de Parastas şi de Înmormântare. În anul 1894, cimitirul purta denumirea de „Cimitirul de roşu“, datorită solului de culoare roşie ce se găsea aici.
▲
Casă parohială construită prin contribuţia prinţului Barbu Dimitrie Ştirbei
În perioada de început, la Biserica Ungureni au fost construite câteva chilii care au fost folosite pe post de cancelarie parohială şi loc de depozitare a obiectelor de cult. Primele anexe ale bisericii au fost construite cu ajutorul enoriaşilor. În urma inventarului făcut în anul 1903 se arată că „locuinţa din curtea bisericii a fost făcută în timp şi cu ajutorul enoriaşilor; are 4 camere şi e învelită cu olane; foarte veche şi ruinată, încât ameninţă să se prăbuşască“. În anul 1907, preotul N. Porumb a dărâmat vechea casă, zidind alta din materialul existent, fiind totodată ajutat şi de familia prinţului Barbu Dimitrie Ştirbei, precum şi de epitropia Bisericii „Sfânta Treime“, ctitoria aceleiaşi familii princiare. Tot cu sprijinul familiei a obţinut şi alte danii, de care s-a folosit în lucrările de reconsolidare.
