Bisericile creştine apusene sub ocupaţia nazistă

În urmă cu exact 74 de ani, Adolf Hitler, care deţinea, din 1933, funcţia de cancelar al Germaniei, îşi acordă titlul de „Führer“. Din cauza instalării la guvernare a partidului nazist, politica germană ia o altă turnură, marcată de ideile naţional-socialiste, pe care dictatorul german urma să le promoveze în anii următori. În final, aceste idei au dus la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial şi la moartea a 60 de milioane de oameni. Dar schimbările de ordin politic au avut grave consecinţe şi pe plan bisericesc. Hitler, deşi nu a manifestat o ură făţişă împotriva Bisericilor Romano-Catolică şi Protestantă, fapt care l-ar fi dezavantajat politic, a urmărit aservirea ierarhiei şi punerea în slujba guvernului pe care îl conducea a întregului patrimoniu al Bisericilor. Cei care s-au opus acestei direcţii au fost executaţi ori au sfârşit în lagărele naziste.

Dacă în copilărie Hitler a admirat fastul slujbelor catolice şi organizarea ierarhică a clerului, mai târziu el s-a inspirat din acestea în organizarea ierarhică a partidului său şi a inclus forme de „mistică ariană“ în evenimentele cu caracter politic sau a folosit frazeologia împrumutată din cântările religioase. Din cauza acestor elemente liturgice, a identificării lui Hitler ca „Mesia“, salvatorul rasei ariene şi natura ideologiei care a inclus mai multe astfel de elemente, mişcarea nazistă este uneori numită „religie politică“. Totuşi, Hitler însuşi a respins ideea că nazismul ar fi o religie. Declaraţiile private ale lui Hitler despre creştinism sunt în mare parte negative. Apropiaţii lui, Goebbels, Speer, şi Bormann povestesc despre astfel de declaraţii, chiar dacă adevărul istoric al unor astfel de depoziţii a fost pus sub semnul întrebării.

„Führer-ul este foarte religios, dar şi foarte anticreştin“

Există o notă a lui Joseph Goebbels, dintr-un jurnal personal din 1939, care clarifică poziţia religioasă a lui Hitler: „Führer-ul este foarte religios, dar şi foarte anticreştin. Priveşte creştinismul ca pe un simptom al decadenţei.“ Albert Speer notează o afirmaţie similară: „Vezi, ghinionul nostru a fost să avem religia greşită. De ce nu am avut religia japonezilor care privesc sacrificiul pentru patrie ca fiind cea mai înaltă faptă bună? Mahomedanismul ar fi fost mai potrivit pentru noi decât creştinismul. De ce a trebuit să fie creştinismul, cu blândeţea şi moliciunea sa?“. Într-un memorandum, este consemnat că Hitler a spus că „doar efectul dezintegrant al creştinismului şi simptomele veacului“ au fost responsabile pentru prăbuşirea Imperiului Roman. În 1941, Hitler a lăudat edictul anticreştin din 362 al împăratului Iulian Apostatul, „Împotriva Galileenilor“, spunând: „Nu am ştiut până acum cât de bine i-a judecat un om ca Iulian pe creştini şi religia lor. Trebuie citit...“

Jerfa lui Hristos, în interpretare nazistă

Spre deosebire de alţi conducători nazişti, Hitler nu a aderat la idei esoterice, ocultism sau misticism nazist şi chiar a ridiculizat astfel de credinţe. Criticând mai aspru anumite ramuri ale protestantismului, Hitler a apreciat „creştinismul pozitiv“, creştinism tradiţional purificat de orice el considera discutabil. Hitler nu şi-a îndreptat niciodată atacurile spre Hristos Însuşi, dar a văzut creştinismul tradiţional ca pe o corupere a ideilor originale ale lui Iisus, pe care Hitler îl privea ca pe un „oponent arian“ al evreilor, eludând originea evreiască a Mântuitorului. În „Mein Kampf“, Hitler scrie că Iisus „nu a făcut un secret din atitudinea sa împotriva evreilor şi, când a fost nevoie, a luat biciul şi i-a gonit din templu pe aceşti adversari ai întregii umanităţi, care nu vedeau în religie altceva decât un instrument prin care câştigau bani. În schimb, Hristos a fost crucificat“. Hitler a minimalizat învăţătura despre patimile răscumpărătoare ale lui Hristos, atunci când într-un discurs din 1927 spunea: „Sentimentele mele de creştin mi-L arată pe Domnul şi Mântuitorul meu ca pe un luptător. Îmi arată omul care, în singurătate, înconjurat doar de câţiva ucenici, i-a recunoscut pe aceşti evrei drept ceea ce erau şi a îndemnat oamenii să lupte împotriva lor şi care, adevărul lui Dumnezeu! a fost cel mai măreţ, nu pentru că a îndurat, ci pentru că a luptat. ... Ce măreaţă a fost lupta sa împotriva otrăvii evreieşti!“

Enciclice papale care condamnă nazismul

Natura relaţiilor Partidului Naţional Socialist cu Biserica Catolică a fost una destul de complicată. Înainte ca Hitler să ajungă la putere, mulţi preoţi şi lideri catolici s-au opus nazismului pe motivul incompatibilităţii sale cu morala creştină. La procesul său, Franz von Papen, cancelar al Germaniei şi diplomat de carieră a spus că, până în 1936, Biserica Catolică spera la o aliniere la creştinism a aspectelor benefice pe care, spunea el, le-a văzut în naţional-socialism. Această depoziţie a fost făcută după ce Papa Pius al XII-lea (1939-1958) l-a destituit pe von Papen din funcţia de ambasador al Sfântului Scaun şi înainte ca Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) să îl repună în funcţie.

În 1937, Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a publicat enciclica „Mit brennender Sorge“ - „Cu dorinţă arzătoare“, în care condamna ideologia nazistă, în special politica de aliniere împotriva influenţei religiei asupra educaţiei, ca şi rasismul nazist, şi antisemitismul.

Enciclica „Humani Generis Unitas“ din 1938, care vorbea împotriva rasismului şi antisemitismului nu a fost, totuşi, publicată niciodată. Opoziţia catolică masivă la programul de eutanasiere a făcut ca acesta să fie încheiat pe tăcute pe 28 august 1941. Totuşi, catolicii germani au protestat activ şi deschis la antisemitism doar în câteva ocazii, cu puţine excepţii, cum au fost episcopul din Münster; acest fapt poate şi din cauza restricţiilor impuse presei catolice de către Guvernul nazist, după dezbaterea din 1941, referitoare la eutanasie.

În Germania nazistă, mulţi preoţi germani au fost trimişi în lagăre de concentrare, din cauză că s-au opus. Printre aceştia s-a numărat şi parohul catedralei din Berlin, Bernhard Lichtenberg şi seminaristul Karl Leisner. Hitler nu a fost niciodată excomunicat în mod direct de către Biserica Catolică, ba chiar este consemnat că mai mulţi episcopi din Germania şi Austria au încurajat credincioşii să se roage pentru a-l sprijini pe Führer; aceasta în ciuda faptului că în Concordatul încheiat, între conducerea nazistă şi Sfântul Scaun, din 1933, se interzicea orice participare a preoţilor la viaţa politică.

Condamnarea nazismului atrăgea, automat, persecuţia

A fost criticat şi faptul că, în timpul pontificatului papilor Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea, Vaticanul nu a realizat nivelul la care ajunsese ura de rasă înainte de 1937. În 1937, chiar înainte de publicarea enciclicii antinaziste, papa Pius al XI-lea a condamnat discriminarea evreilor şi neopăgânismul regimului nazism. O declaraţie făcută de Pius al XI-lea de pe 8 septembrie 1938 vorbeşte despre „inadmisibilitatea“ antisemitismului, dar Pius al XII-lea este criticat de istoricul englez John Cornwell pentru mesajul prea puţin concret. Probabil că Pius al XII-lea a subestimat gradul în care ideile lui Hitler au influenţat laicatul, în lumina speranţelor în Concordat, ca acesta să păstreze influenţele catolice printre credincioşi.

Vaticanul a fost criticat pentru slăbiciune, încetineala reacţiei şi chiar culpabilitate. În ceea ce priveşte culpabilitatea, este adesea amintită schimbarea totală de atitudine faţă de naţional-socialism după semnarea Concordatului dintre Roma şi Germania nazistă. De cealaltă parte s-a situat Biserica Catolică olandeză, care a condamnat oficial şi formal nazismul în 1941 şi, de aceea, a trebuit să facă faţă violenţelor şi deportărilor preoţilor, ca şi la atacurile împotriva mănăstirilor şi spitalelor catolice. Mii de evrei, care se adăposteau în instituţiile catolice, au fost deportaţi atunci la Auschwitz.

La fel, ierarhia Bisericii Catolice poloneze a fost atacată violent de nazişti. Mii de clerici au fost trimişi în lagăre de concentrare sau, pur şi simplu, ucişi. Celelalte biserici catolice au luat o atitudine de mijloc între cele două poziţii, oscilând între colaboraţionism şi rezistenţă activă, pentru a salva cât mai multe vieţi.

„Asaltul mănăstirilor“

Naziştii se vedeau pe ei înşişi ca pe un înlocuitor eficient al catolicismului, şi credeau că ei vor restaura unitatea politică şi religioasă a Europei. În consecinţă, s-au făcut demersuri pentru unirea celorlalte confesiuni.

Bisericile creştine s-au numărat printre victimele de război ale nazismului, în timp ce acesta se afla în ascensiune şi se făceau chiar planuri de eliminare completă a acestora, după consolidarea regimului.

În 1941, autorităţile naziste au dispus închiderea tuturor mănăstirilor din Reich, multe dintre ele fiind trecute în proprietatea statului şi ocupate de armata germană. Cu toate acestea, pe 30 iulie 1941, operaţiunea „Asaltul mănăstirilor“ a fost încheiată cu un decret al lui Hitler, care s-a temut că protestele din ce în ce mai vehemente din partea populaţiei germane de religie catolică se pot transforma într-o revoltă pasivă şi pot dăuna eforturilor depuse de armata nazistă pe frontul de est.

Creştinismul, „potrivit“ cu ideologia nazistă

Hitler şi alţi lideri nazişti au folosit în mod evident simbolismul creştin combinat cu figuri indigene germanice păgâne amestecate, la rândul lor, cu simboluri antice romane în propaganda pentru publicul german. Chiar dacă Germania fusese centrul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană şi a faptului că aici s-a născut mişcarea reformată, creştinismul a cunoscut declinul în timpul ascensiunii partidului nazist. Principalii factori care cauzau declinul erau efectele Primului Război Mondial, care a pus sub semnul întrebării punctele de vedere „tradiţionale“ în Europa. Mulţi conducători nazişti au aderat fie la o mixtură de teorii ştiinţifice moderne, aşa cum Hitler însuşi a făcut, sau la misticism şi ocultism, cu precădere membrii SS. Credinţa în superioritatea rasei germanice (nord-europene) era fundamentală pentru ambele tabere. Existenţa unui Minister al Problemelor Bisericeşti, instituit în 1935 şi condus de Hans Kerrl, a fost cu greu recunoscută de ideologi sau decidenţi politici.

Unii nazişti promovau „creştinismul pozitiv“, care încerca să înlocuiască credinţele creştine tradiţionale cu cele ce se potriveau cu ideologia nazistă, pe care mulţi creştini germani au acceptat-o. Chiar şi în primii ani ai celui de-al Treilea Reich, mare parte din clerul protestant şi catolic persista în opinia că nazismul, în esenţă, este în armonie cu preceptele creştine. Dar, după aceea, chiar şi cei care au continuat să susţină o asemenea părere au fost consideraţi o ameninţare la adresa ideologiei naziste şi marginalizaţi.

Bisericile creştine „trebuie să fie exterminate“

În 1941, Martin Bormann, un camarad apropiat al lui Hitler, a declarat public: „Naţional-socialismul şi creştinismul sunt ireconciliabile“. În 1942, el a mai declarat, într-un memoriu confidenţial, că Bisericile creştine „trebuie să fie exterminate în mod deplin şi pentru totdeauna“. Este evident că Martin Bormann considera nazismul, bazat pe un punct de vedere „ştiinţific“ asupra lumii, ca fiind incompatibil cu creştinismul. „Când noi, naţional-socialiştii, vorbim de credinţa în Dumnezeu, nu ne referim, ca naivii creştini şi exploatatorii lor spirituali, la o persoană care seamănă cu fiinţa umană, care locuieşte undeva, în Univers. Forţa guvernată de legea naturală care mişcă nenumăratele planete din Univers noi o numim omnipotenţă sau dumnezeu. Prezumţia că această forţă universală se poate îngriji de destinul fiecărui individ, a celui mai mic bacil de pe pământ, că poate fi influenţat de aşa-zise rugăciuni sau să facă alte lucruri surprinzătoare, depinde de doza de naivitate sau de neruşinarea şi interesul profesional al clerului“.

Tainele Bisericii, înlocuite cu „Celebrările vieţii“

Istoricul Heinz Hürten, profesor emerit la Universitatea Catolică din Eichstaett, a găsit dovezi despre planurile Partidului Naţional Socialist pentru Biserica Romano-Catolică, care urma să „mănânce din mâinile Guvernului“. Conform istoricului, planul avea următorii paşi: abolirea celibatului preoţilor şi naţionalizarea tuturor proprietăţilor Bisericii, dizolvarea ordinelor monastice şi a congregaţiilor religioase, limitarea influenţei Bisericii Catolice asupra educaţiei. Hutzen declară că Hitler a propus să reducă numărul de viitori preoţi, prin interdicţia pusă seminarelor de a primi aplicanţi înainte ca aceştia să împlinească 25 de ani, sperând că aceştia se vor căsători înainte de această vârstă, în timp ce, între vârsta de 18 şi 25 de ani, vor fi obligaţi să fie în serviciul militar sau să lucreze în beneficiul statului.

De asemenea, se intenţiona ca Tainele Bisericii să fie revizuite şi schimbate în sărbători necreştine ale diferitelor perioade din viaţă. Ele s-ar fi numit „Celebrări ale vieţii“ şi trebuiau să serbeze naşterea, căsătoria, moartea etc.

Există câteva diferenţe considerabile între opiniile oficialilor nazişti privind învăţătura creştină. Se spune despre Goebbels (ministrul responsabil cu propaganda nazistă) că se temea de apariţia unui Front în Germania al catolicilor împotriva regimului. În jurnalul său, Goebbels scria despre „trădătorii Internaţionalei Negre care au înjunghiat din nou guvernul nostru glorios pe la spate cu criticismul lor“. Despre aceste rânduri, Hutzen spune că se referă la rezistenţa indirectă sau activă a clericilor catolici, care purtau mantii negre.

Pretenţiile „mesianice“ ale nazismului

Există o bogată literatură despre potenţialele aspecte religioase ale nazismului. Uneori, se pune chiar întrebarea dacă Hitler şi conducătorii nazişti erau pe cale să înlocuiască creştinismul în Germania cu o nouă religie, în care Hitler să fie considerat un „mesia“ pentru poporul german. Cel mai important indiciu în această direcţie vine de la scriitorul Wilfried Daim, care, în cartea sa despre legătura dintre Lanz von Liebenfels, jurnalist cu viziune ariană şi Hitler, a adus o copie a unui document despre „abolirea necondiţionată a tuturor angajamentelor religioase după victoria finală (...) cu proclamarea simultană a lui Adolf Hitler ca nou Mesia“. Acest document a fost păstrat într-o colecţie privată şi este foarte posibil să fie fals, chiar dacă Daim susţine cu tărie autenticitatea documentului. Altă dovadă că Hitler era comparat, ocazional, sau numit „salvator trimis de Dumnezeu“ este o rugăciune adresată Fuhrer-ului, pe care o spuneau copiii din orfelinate:

„Conducătorul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, apără-mă şi ajută-mă în continuare,

Tu ai salvat Germania din cea mai adâncă nevoie, Ţie Îţi datorez pâinea mea cea de toate zilele.

Conducătorul meu, credinţa mea, lumina mea,

Conducătorul meu, nu mă părăsi.“

De asemenea, în „Mein Kampf“, Hitler vorbeşte despre „Creatorul Universului“ şi „Providenţa eternă“. De altfel, el îşi mărturiseşte credinţa că rasa ariană a fost creată de Dumnezeu şi că este un păcat să o diluezi prin amestec rasial. Hitler scria în lucrarea sa: „Mintea omului cu gândire patriotică, în special, are datoria sacră, în orice denominaţiune s-ar afla, să îi facă pe oameni să nu mai vorbească în mod superficial despre voinţa lui Dumnezeu, ci să Îi împlinească voia şi să nu lase Cuvântul lui Dumnezeu să fie luat în deşert. Pentru că voia lui Dumnezeu a dat oamenilor forma lor, esenţa şi abilităţile lor. Oricine Îi distruge creaţia declară război împotriva creaţiei lui Dumnezeu, voinţa divină“.

Papa Benedict al XVI-lea

La fel ca şi Ioan Paul al II-lea, tinereţea papei Benedict al XVI-lea a fost puternic marcată de experienţa celui de-Al Doilea Război Mondial, numai că germanul Ratzinger se afla de cealaltă parte a baricadei faţă de polonezul Wojtyla. Joseph Ratzinger nu a făcut niciodată un secret din această etapă a vieţii lui, povestind în autobiografia sa condiţiile în care, la vârsta de 14 ani, a fost înrolat în rândurile organizaţiei tineretului nazist, „Hitlerjugend“.

Deşi, iniţial, cei doi fraţi Ratzinger, Georg şi Joseph, nu au participat la întrunirile „Hitlerjugend“, ei au fost nevoiţi să o facă din 1941, în momentul în care înscrierea în organizaţie a devenit obligatorie. Viitorul papă avea pe atunci 14 ani şi era elev la seminar, la fel ca şi fratele său.

Conform propriilor relatări, tatăl său, Joseph Ratzinger senior, de profesie jandarm, era un antinazist convins. Motiv pentru care, după ce intrase în conflict cu autorităţile din pricina vederilor sale, a fost nevoit să se mute cu familia în altă localitate. Familia sa a simţit îndeaproape oroarea ideologiei hitleriste, un văr de-al său, născut cu handicap, căzând victimă programului de eliminare a persoanelor cu infirmităţi.

În 1943, tânărul Ratzinger este înrolat, la fel ca restul colegilor, într-o unitate de apărare antiaeriană, unde servea ca ajutor, neavând nici un fel de pregătire. Era pus la munci grele, sub comanda unor militari pe care i-a descris drept „ideologi fanatici, care ne tiranizau“. În noiembrie 1944, este trimis să se antreneze într-o unitate de infanterie, dar încearcă să se sustragă pe cât posibil de la sarcinile militare.

În primăvara lui 1945, când războiul era pe sfârşite, Ratzinger a decis să dezerteze, o hotărâre riscantă, în condiţiile în care trupele SS aveau ordinul să-i împuşte pe trădători. De fiecare dată când era oprit de nazişti, trecea prin clipe de groază. „Slavă Cerului că mai erau şi oameni sătui de război sau care nu voiau să-şi mânjească mâinile de sânge“, scria viitorul papă Benedict al XVI-lea într-o carte de memorii, publicată în 1977.

▲ Un pastor luteran împotriva lui Hitler

Nu toate bisericile protestante s-au subordonat statului, lucru despre care Hitler afirma în „Mein Kampf“ că ar fi important pentru formarea unei mişcări politice. Hitler a susţinut numirea lui Ludwig Müller ca Episcop al Reich-ului peste bisericile protestante, sperând că el va determina diferitele denominaţiuni să adere la poziţiile naziste.

Mulţi protestanţi, care nu s-au lăsat convinşi de bunăvoie, au fost arestaţi şi proprietăţile lor au fost confiscate. A fost şi cazul pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, care s-a opus ideologiei naţional-socialiste. Criticarea nazismului ca politică falimentară şi contrară umanităţii i-a adus teologului german ordinul de execuţie emis chiar de Fuhrer. Astfel, după ce a fost mutat prin mai multe lagăre de exterminare, Bonhoeffer a murit ucis la 9 aprilie, 1945, cu numai câteva săptămâni înainte de capitularea Germaniei. Cuvintele pe care Hitler le spusese despre protestanţi - „poţi să faci tot ce vrei cu ei, se vor supune...“ - nu s-au împlinit.