Bisericile de lemn din Oltenia de Nord

O nouă pledoarie pentru arhitectura eclesială din lemn se adaugă, începând de astăzi, campaniei noastre, intitulate „Bisericile de lemn ale Moldovei“. „Ziarul Lumina“ vă propune o nouă serie de documentare dedicate bisericilor de lemn din Oltenia de Nord. Şi această zonă istorică deţine în patrimoniul său biserici strămoşeşti care trebuie să fie cunoscute, salvate şi preţuite.

Până în jurul anului 2000 s-a vorbit şi s-a scris relativ puţin despre bisericile de lemn din România. Iar de acţionat în sensul salvării lor, demersurile au fost aproape inexistente. Meritoriul program internaţional „Drumurile europene ale lemnului“, iniţiat şi coordonat de Ministerul Culturii la început de secol XXI, a redeşteptat interesul specialiştilor şi al publicului larg faţă de arhitectura eclesială de lemn din Maramureş şi Sălaj. Rând pe rând, i s-au adăugat acestei prime încercări de a recupera o nebănuit de preţioasă moştenire alte proiecte culturale, derulate în alte regiuni, printre care şi Oltenia de Nord.

În ultimii ani ai secolului XX, regretatul istoric Petre Bardaşu, pe atunci director al Muzeului Judeţean Vâlcea, semnala Fundaţiei HAR - „Habitat şi Artă în România“ - existenţa unui număr impresionant de biserici de lemn în nordul Olteniei, monumente de o frumuseţe unică, însă total ignorate şi abandonate. Aşa a început o incitantă aventură spirituală pentru toţi cei cuceriţi de smerenia micilor lăcaşuri de cult ortodox, cioplite cu mare meşteşug, depozitare de istorie şi cultură, păstrătoare de taine ascunse în pereţii lor de bârne, îmbinate cu ştiinţă şi gust.

Bisericile de lemn de la Mreneşti şi Pietrari au fost restaurate şi relocate la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, cu sprijin financiar european, în cadrul unor proiecte iniţiate şi coordonate de Fundaţia HAR. O contribuţie esenţială în salvarea lor a avut-o regretatul sculptor şi restaurator Alexandru Nancu. El a strâns în jurul unui amplu şi generos program de recuperare a acestor comori de spiritualitate prestigioşi oameni de cultură: istorici de artă, arhitecţi, restauratori, sociologi, antropologi.

Începând cu anul 2007, o altă organizaţie nonguvernamentală, Fundaţia DALA, a identificat şi a început demersurile de salvare a 60 de biserici de lemn din nordul Olteniei şi din sudul Transilvaniei, în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ şi alte instituţii de seamă din România.

Anul acesta, bisericile de lemn din sudul Transilvaniei şi din nordul Olteniei au fost incluse pe lista scurtă a celor mai ameninţate situri culturale din Europa, în cadrul programului „The Most Endangered“, iniţiat în 2013 de Fundaţia „Europa Nostra“, cu ocazia Congresului Moştenirii Culturale de la Viena.

Demersurile enumerate sunt de abia un început bun, însă efortul tuturor celor care înţeleg şi preţuiesc acest filon identitar trebuie încurajat şi continuat. Mai sunt multe biserici de lemn de salvat în nordul Olteniei, pretutindeni în această ţară deţinătoare a unei îndelungate tradiţii a prelucrării lemnului.

Vechimea bisericilor de lemn din Oltenia 

S-a crezut până nu demult că fenomenul ctitoririi de biserici din lemn aparţine veacurilor XVIII şi XIX. Intensificarea cercetărilor din ultimii ani dovedeşte că el este mult mai vechi şi de o importanţă mult mai mare decât i s-a acordat, inclusiv în mediile universitare şi academice. Un argument solid îl aflăm în afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga din faimoasa sa lucrare „Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor“: „Cele dâintăiu biserici româneşti din Ţara Românească şi Moldova şi din părţile de peste munţi au fost clădite din lemn. Cu biserici de acestea de lemn sâa făcut toată slujba dumnezeiască în satele şi în cele câteva, foarte puţine, târguri ale noastre, până în veacul al XIV-lea. (...) Abia prin veacul al XIV-lea în Ţara Românească, iar în Moldova prin al XV-lea au început a se clădi biserici de zid, şi anume de către Domni. (...) Satele au trăit cu biserici de lemn până în veacul al XVIII-lea“. Reputatul etnolog Paul Petrescu observa cu îndreptăţire că „numeroasele monumente păstrate până astăzi, datate în secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, reprezintă tipuri arhitectonice mai vechi cu câteva secole, ilustrând în fond arta construcţiilor din înaltul ev mediu românesc“.

Câteva exemple de seamă ale prezenţei bisericii de lemn în nordul Olteniei, încă de la începuturile veacului de mijloc, ni le semnalează istoricii Ioana Cristache-Panait şi Răzvan Theodorescu. Mănăstirea Arnota se înălţa, înainte de 1637, pe locul unei biserici de lemn „a lui Danciu vornicul, tatăl voievodului“. La 1512, vechea biserică a Mănăstirii Surpatele era clădită din lemn. Celebra Mănăstire Dintr-un Lemn se ridica şi ea în veacul al XVI-lea. Schitul Jgheaburi păstrează la începuturile sale din acelaşi secol amintirea unui lăcaş din lemn. Ctitoria brâncovenească de la Mamu a ocupat locul unei biserici de lemn clădite de boierii Buzeşti. Biserica mică a Mănăstirii Turnu înlocuieşte un mai vechi lăcaş din lemn. La fel şi Schitul Robaia. Şi exemplele pot continua. Arhidiaconul Paul din Alep mărturiseşte în jurnalul său de călătorie prin Ţările Române că înşişi boierii îşi construiau din lemn bisericile, înainte de veacul al XVII-lea.

Vocaţia ctitoricească a ţăranilor moşneni

Continuând tradiţia ctitoririi de biserici din lemn începută de domni şi boieri în veacurile de început ale Evului Mediu, obştile libere de ţărani din Oltenia de Nord îşi construiesc propriile lăcaşuri de închinare din acelaşi material, încă din secolul al XVII-lea. În următoarele două secole, zidirea din lemn a bisericii de parohie devine un adevărat fenomen cu dublă valenţă: spirituală şi culturală. Micile biserici de lemn săteşti, asemănătoare ca stil, dar reprezentând fiecare, în acelaşi timp, o bijuterie arhitectonică unică în felul ei, sunt documente de credinţă, tradiţie vie şi mentalităţi ale unei categorii sociale cu statut aparte. În unele cazuri pe care le vom detalia de-a lungul acestei serii de documentare, bisericile de lemn din nordul Olteniei sunt ctitorii ale unor importante feţe bisericeşti sau ale micilor boiernaşi locali.

Se diferenţiază, astfel, biserica de mănăstire ori paraclisul de curte boierească, zidite din lemn, de biserica de parohie rurală clădită din acelaşi material. Prima categorie se rezuma adesea la un plan mai simplu, alcătuit din naos şi altar, mai rar cu pronaos, în timp ce lăcaşul de rugăciune destinat obştii săteşti cunoaşte din prima jumătate a secolului al XVIII-lea apariţia pridvorului deschis.

Peste 80 de biserici de lemn păstrate în această zonă 

Judeţul Vâlcea este unul dintre cele mai bogate în mănăstiri şi biserici. Nu întâmplător mari voievozi şi-au înălţat aici, într-un cadru natural spectaculos, deschis, dar şi predispus tainei, ctitoriile de la Cozia, Arnota sau Hurezi. Le-au urmat exemplul, după puteri, boieri mari şi mici, vlădici şi preoţi, ţărani din obştile libere. Lemnul a fost de-a lungul istoriei materialul la îndemână, dar şi materia hărăzită de la începutul lumii zidirii de spaţii sacre. Meşteri constructori, înalt iniţiaţi în taina prelucrării lui, au durat în nordul Olteniei sute de ctitorii. Se mai păstrează astăzi 88 de biserici de lemn pe teritoriul judeţului. Le vom cunoaşte, rând pe rând, în următoarele episoade ale acestui serial.