Buchet de tămăduiri în lumina Învierii

Potrivit tradiţiei bisericeşti, vineri, în Săptămâna Lumina­tă, prăznuim sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, în amintirea unor vindecări săvârşite de Maica Domnului la o apă curgătoare de lângă Constantinopol. Sărbătoarea ne aduce în atenţie realitatea vindecărilor şi tămăduirilor minunate care se săvârşesc în Biserică. Încercăm să vedem care este importanţa lor pentru viaţa noastră, a creştinilor de astăzi, dincolo de faptul în sine de a dobândi darul vindecării, pornind de la prima istorie scrisă a Bisericii, cartea Faptele Apostolilor.

Istoria bogată a sărbătorii Izvorului Tămăduirii începe în secolul 5. Aşa cum ne arată Sinaxarul ei, sărbătoarea îşi ia denumirea de la minunile săvârşite de Născătoarea de Dumnezeu la o apă vindecătoare. Acest izvor a fost descoperit împăratului Leon cel Mare al Bizanţului (457-474 ), care, prima dată, a spălat cu apă ochii unui orb care s-a vindecat. Aici, la Izvorul Tămăduirii, Leon a ridicat o biserică, îngrijită mai apoi în istorie de împăraţii Justinian cel Mare, Vasile Macedoneanul şi Leon Înţeleptul. Biserica „Izvorul Tămăduirii” a devenit un centru de manifestare a puterii şi milostivirii Maicii Domnului faţă de cei în suferinţă. Din punct de vedere teologic, această sărbătoare ne învaţă că alături de Mântuitorul Iisus Hristos, Care se arată în această săptămână ca izvor al vieţii şi învierii noastre, Maica Domnului apare ca ocrotitoare a vieţii noastre şi „Izvor al Tămăduirilor”, iar atitudinea la care suntem chemaţi cu toţii este cea de slăvire, de cinstire şi de laudă aduse Fiului lui Dumnezeu şi Maicii Sale. În această zi, după Sfânta Liturghie, în biserici, şi uneori la fântâni şi izvoare, se săvârşeşte slujba Sfinţirii apei, după o rânduială specială, iar oamenii au credinţa că se apropie de izvoare tămăduitoare şi vindecătoare.

15 consemnări ale vindecărilor minunate în cartea Faptele Apostolilor

În cele ce urmează încercăm să înţelegem cum au funcţionat minunile de vindecare în istoria Bisericii primare, aşa cum reiese din cartea biblică Faptele Apostolilor. Putem spune la o primă vedere că tămăduirile şi vindecările minunate au însoţit de la început viaţa Bisericii. În cartea Faptele Apostolilor ni se prezintă 25 de minuni sau fapte minunate, dar dintre acestea 15 pot fi catalogate drept vindecări şi tămăduiri mai presus de fire săvârşite de apostoli cu „putere de sus”.

Din cele 15, avem 7 rezumate na­rative care consemnează concentrat activitatea vindecătoare a Sfinţilor Apostoli: Fapte 2, 43; Fapte 5, 12-16; Fapte 6, 8; Fapte 8, 4-8; Fapte 14, 3; Fapte 15, 12; Fapte 19, 11-12. Din acestea reiese că vindecările minunate se numeau: „multe minuni şi semne”; „mi­nuni şi semne mari”; „minuni ne­maiîntâlnite”; şi se săvârşeau de Apostoli sau ucenici de-ai lor (cum ar fi diaconul Ştefan): „se făceau în Ierusalim prin apostoli”; „prin mâinile apostolilor se făceau”. Deşi apostolii par în primul plan, Dumnezeu este cel care lucrează aceste semne şi minuni: „Deci, multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală întru Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor” (Fapte 14, 3); Pavel şi Barnaba au povestit „câte semne şi minuni a făcut Dumnezeu prin ei între nea­muri” (Fapte 15, 12); „Şi Dumnezeu făcea prin mâinile lui Pavel mi­nuni nemaiîntâlnite” (Fapte 19, 11). Aceste semne şi minuni sunt uneori şi exemplificate. Astfel aflăm că „îi scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei (...), aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate, şi toţi se vindecau” (Fapte 5, 15-16). Iar Filip făcea următoarele semne: „Din mulţi care aveau duhuri necurate, strigând cu glas mare, ele ie­şeau, şi mulţi slăbănogi şi şchiopi s-au vindecat” (Fapte 8, 7). Iar în alt loc aflăm că „încât peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de la ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei” (Fapte 19, 12). Acestor minuni consemnate în mod colectiv se adaugă 8 vindecări şi tămăduiri nominale, de care au beneficiat anumite persoane: vindecarea ologului - Fapte 3, 1-10; vindecarea orbului (Pavel) - Fapte 9, 10-19/22, 12-16; vindecarea paraliticului - Fapte 9, 32-35; învierea femeii moarte - Fapte 9, 36-43; vindecarea ologului - Fapte 14, 8-18; exorcizarea duhului necurat - Fapte 16, 16-24; învierea unui om mort - Fapte 20, 7-12; vindecarea unui om cuprins de friguri - Fapte 28, 7-10.

Minunile erau urmate de vestirea Evangheliei mântuirii

Ceea ce remarcăm atunci când analizăm aceste tămăduiri consemnate la Fapte este rezultatul lor. Din cele 15 vindecări, 10 au ca rezultat direct evanghelizarea unui grup de oameni, adică sporirea comunităţii Bisericii. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu sau a Evangheliei mântuirii urmează imediat unei minuni vindecătoare. De aici înţelegem că ele nu sunt fapte întâmplătoare şi fac parte dintr-un cadru mai larg care are drept finalitate vestirea Evangheliei către o mulţime, iar dintre aceştia unii se botezau şi primeau harul Sfântului Duh. De aceea, minunile se mai numesc şi semne, adică fapte care nu sunt considerate realități de sine, ci ele certifică adevărul Evangheliei care urma să fie vestit unui grup de ascultători. Minunile sau tămăduirile au un rol misionar pentru comunitatea celor care cred, dar şi un rol eshatologic, pentru că vestesc Împărăţia cerurilor, unde nu există umbră de suferinţă, stricăciune şi durere. Minunile au rolul de a certifica în ochii ascultătorilor mesajul lui Dumnezeu. O altă funcţie, remarcată de unii biblişti, a relatărilor despre minuni este aceea că se promovează prin ele teologia mântuirii, de aceea vindecarea ologului de la Faptele Apostolilor, capitolul 3, trimite la darul mântuirii din următoarele două cuvântări, iar despre acesta se spune că este vindecat, deşi termenul folosit este cel de mântuit (sozo în greacă). Apoi omul intră în templu ilustrând împlinirea speranţei istoriei mântuirii. În raport cu Dumnezeu, prin evenimentele miraculoase, incluzând coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, ni se arată în mod clar că Dumnezeu devine cel mai important personaj sau actor din Fapte. El este cel care lucrează minunile în mod nevăzut şi tainic (Dicţionarul Noului Testament, Editor Daniel G. Reid, Casa Cărţii, Oradea, 2008, pp. 991-996).

Multe semne doveditoare cu privire la Învierea lui Hristos

Totuşi, pe lângă aceste rezultate ale minunilor mai putem găsi unul, legat de timpul în care erau Apostolii. Trebuie să avem în vedere perioada când a fost scrisă cartea Faptele Apostolilor, şi anume‚ după Învierea Domnului. Având experienţa Învierii Domnului şi a pogorârii darului Duhului Sfânt, pentru Apostoli şi pentru comunitatea celor care credeau în Hristos cel Înviat, minunile, vindecările, tămăduirile erau expresii şi daruri ale acestui eveniment unic - Învierea. În Fapte, Luca include în multe locuri relatări care subliniază din punct de vedere soteriologic şi istoric Învierea lui Hristos. El vorbeşte de „multe semne doveditoare” (tekmeria) cu privire la Învierea lui Hristos (Fapte 1, 3). Aceste semne doveditoare nu pot fi decât minunile săvârşite de Dumnezeu prin mâinile Apostolilor. De multe ori ni se arată că viaţa veşnică începe cu Învierea lui Hristos şi una dintre temele centrale ale Faptelor Apostolilor o reprezintă învăţătura că Hristos este acum Domnul Înălţat care are putere deplină. Înţelegând accentul pe Învierea lui Hristos, vedem că şi minunile şi vindecările sunt lucrări legate inestricabil de Înviere. Ele erau semne care dovedeau că Hristos a Înviat şi că Dumnezeu este cel care lucrează în lume. Acest adevăr este exprimat şi de noi astăzi pentru că la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii se cântă Canonul Învierii şi troparul „Hristos a înviat”. Într-un fel înţelegem că izvorul minunilor, al tămăduirilor, precum şi, în final, al mântuirii este Învierea lui Hristos. Nu putem înţelege deplin rostul minunilor şi tămăduirilor dacă nu legăm aceste fapte de Învierea lui Hristos. Ele sunt biruinţe temporale ale suferinţei şi morţii, pentru că omul tămăduit, chiar şi miraculos, tot va muri trupeşte, dar ne îndeamnă pe noi să cerem de la Dumnezeu puterea de a învia duhovniceşte, de a birui păcatul şi moartea sufletească şi de a spera că vom învia cu toţii precum a înviat şi Hristos din morţi cu trupul.