Bucuria praznicului între rânduială şi exces

Sărbătoarea Naşterii Domnului este taina la care toată suflarea din cer şi de pe pământ, toată creatura trebuie să se oprească uimită, pentru că în această zi Cuvântul lui Dumnezeu, „prin Care s-au făcut toate câte s-au făcut“ (In 1, 3), „S-a golit“ pe Sine de slavă şi S-a făcut om, făcându-Se ascultător de Tatăl Care „aşa de mult a iubit lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat pentru mântuirea lumii“ (In 3, 16).

Sărbătoarea Naşterii Domnului este „început al praznicelor şi maica tuturor sărbătorilor“, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, căci ea este urmată cronologic de toate celelalte sărbători împărăteşti, adică de Botezul Domnului, de Tăierea Împrejur, de Întâmpinarea Domnului, de Schimbarea la Faţă, de Pătimiri şi Înviere, de Înălţarea la cer şi de Pogorârea Sfântului Duh. Aceste sărbători sunt unite între ele, deoarece prin ele suntem chemaţi în mod tainic să participăm la toate momentele vieţii pământeşti ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a deveni astfel fii după har ai lui Dumnezeu.

Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos spune că, „fără de îndoială, Hristologia, adică vorbirea despre Hristos, este una dintre părţile cele mai semnificative din învăţătura ortodoxă. Hristos este Alfa şi Omega, El este tâlcuirea tuturor lucrurilor deoarece prin El ni s-a făcut cunoscut Dumnezeul Treimic, prin El a fost zidită şi rezidită lumea, El este Capul Bisericii şi prin Taine ne facem mădularele Sale“. Prin urmare, Biserica ne pregăteşte pentru acest mare praznic împărătesc şi ne oferă cele mai bogate daruri duhovniceşti. Participând în mod real la taina Întrupării, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, avem posibilitatea de a trăi mai presus de minte şi de cuvânt, iar omului nu îi rămâne decât să-L preamărească pe Creatorul a toate pentru negrăita Sa iubire de oameni.

Fiecare sărbătoare creştină este de altfel o lucrare tainică, o îmbinare între realitatea istorică şi viaţa veşnică a Împărăţiei cerurilor, între pământesc şi ceresc, între viaţa oamenilor şi viaţa lui Dumnezeu. Imnografii au încercat să redea adâncimea tainei praznicului Naşterii lui Hristos folosind expresii care arată prin contrast lucrarea lui Dumnezeu, necuprinsă cu mintea omenească, în întreaga iconomie a Întrupării Sale: „Taină străină şi preaslăvită văd, cer fiind peştera, scaun de Heruvimi, Fecioara; ieslea, sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim“ (Sfântul Ioan Damaschin).

Dacă ar trebui să definim cuvântul „Crăciun“, am putea spune că Dumnezeu S-a făcut om, şi prin aceasta omul poate intra din nou în viaţa divină, în taina trinitară. Dumnezeu dăruieşte şi dăruieşte din nou când darul a fost distrus. Dumnezeu „dă“ şi „iartă“, iar omul, la rândul său, poate deveni o fiinţă a iertării, arăta prof. Olivier Clément.

Cu multă durere observăm că în societatea zilelor noastre această iubire desăvârşită a lui Dumnezeu faţă de om - filantropia divină - este din ce în ce mai puţin cunoscută şi tot mai puţini oameni o trăiesc şi o împlinesc. În locul ei sunt însă cultivate iubirea trupească de sine, egoismul, micimea sufletească, răutatea, invidia şi răzbunarea.

Societatea modernă a ajuns să fie îndoctrinată şi îndreptată spre acest tip de viaţă egocentrică, prin toate mijloacele de comunicare moderne. Rolul benefic al acestor mijloace, pentru epoca nouă a informaţiilor, este, din păcate, depăşit de modele noi de comportament, de libertinaj şi necurăţie, devenite norme, fără nici o obligaţie morală, distrugând instituţia sacră a familiei creştine. Dragostea altruistă, şi nu cea egoistă ne mai poate scăpa din toate angoasele şi neîmplinirile vieţii noastre, făcând din noi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, ai Pruncului venit în lume ca să ne dăruiască nevinovăţia şi curăţia Sa.

Lumina lui Hristos luminează tuturor

La Naşterea Domnului s-au luminat şi cerul, şi pământul. La Naşterea Domnului s-a aprins o lumină în lume care nu se va stinge niciodată. Cândva, soarele se va întuneca, stelele nu vor mai străluci pe cer, luna nu-şi va mai arăta lumina ei frumoasă care mângâie sufletele oamenilor şi-i inspiră pe mulţi să se adâncească, să scrie poezii şi opere nemuritoare, să cânte, să plângă şi să iubească. Toate acestea vor pieri, dar lumina pe care a adus-o pe pământ Hristos, Cel care a zis: „Eu sunt Lumina lumii“, nu va înceta niciodată - aşa după cum Însuşi Mântuitorul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar din cuvintele Mele nici o iotă şi nici o cirtă nu va trece“ (Mt. 24, 35).

Degeaba împodobim casele, magazinele şi oraşele cu luminiţe multicolore, degeaba ascultăm muzică despre iarnă şi clopoţei, degeaba folosim cuvântul „Crăciun“ în mesaje publicitare. Adâncul creştin al inimilor noastre nu se va bucura deplin şi cu adevărat decât la înţelegerea mesajului adânc al colindelor din străbuni, care prin vestea Naşterii minunate a Pruncului Iisus ne luminează cu adevărat sufletul.

Ne întrebăm adesea: ce trebuie să facem pentru a vedea „Lumina cea adevărată“? De ce oamenii nu se mai bucură de lumina pe care o revarsă steaua magilor? Cum oare de magii au cunoscut-o, păgâni fiind, văzând cu ochii trupeşti un Prunc, întins în iesle, iar cu cei ai sufletului văzând pe Dumnezeu cel întrupat, închinându-I-se „ca unui mare Împărat“? De ce oare, creştini fiind, am ajuns să trăim uneori doar la suprafaţă, am ajuns să ne bucurăm mai mult de luminile materiale ce ne înconjoară, în loc să ne bucurăm de Lumina lui Hristos?

Ne aflăm în faţa unui Crăciun tot mai lipsit de bucuria Pruncului Iisus, în faţa unei sărbători care se goleşte de semnificaţia ei adevărată. Devenim, pe nesimţite, martorii muţi ai păgânizării Crăciunului, fenomen invers încreştinării lui iniţiale. Sărbătoarea Crăciunului a fost redusă la imaginea unui Moş Crăciun care aduce în sania trasă de renii zburători cadouri, lumini, brazi, felicitări, lucruri materiale cu care încercăm să umplem un gol duhovnicesc.

Privim cu inima întristată cum Biserica, „sufletul neamului nostru românesc“, a devenit tot mai des ţintă predilectă a strategiilor de marginalizare, de eliminare din spaţiul public românesc, din ethosul local, în scopul de a fi înlocuită de un ethos fals şi ipocrit, poleit cu un aşa-zis spirit modern cu diverse influenţe, mai ales de provenienţă occidentală, promovându-se ideea unei integrări în spaţiul comun european de-a valma şi minimalizând sau distorsionând imaginea şi importanţa educaţiei creştine ortodoxe.

Poate tocmai această agresivitate cu care se încearcă deturnarea sensului sărbătorii Crăciunului de la înţelesul ei primar şi felul în care se dirijează atenţia către scopurile mercantile ale unei societăţi ce se doreşte a fi numai o societate de consum poate trezi în sufletele creştinilor dorul după Adevăr, dorul după bucurie şi pace, dorul de Iisus, Pruncul ce Se întrupează pentru a ne îngădui calea spre mântuire, o cale spre curăţia sufletului.

Arhiepiscopul Justinian, Chiriarhul Maramureşului şi Sătmarului, are un cuvânt frumos: „Eu, creştinul, ştiu Crăciunul ca fiind Cel vechi de zile, cum zice Scriptura - Tatăl. El ne-a făcut cel mai iubit, cel mai dorit, cel mai aşteptat şi cel mai de preţ Dar: pe Fiul Său“. Să primim acest Dar şi să reaprindem lumina din noi! (Ierom. drd. Ioan Meiu)