Bunicul din strada Gându al Marthei Bibescu

Printre figurile Iaşilor de pe la 1893-1894, care uneori putea fi văzut trecând pe strada Arcu, era un bătrân înalt, elegant, cu barbă ascuţită, frac, joben şi lavalieră, însoţind o fetiţă de vreo 7-8 ani şi arătându-i volubil, în stânga şi-n dreapta, zidirile din cale. Vorbeau în limba franceză. Mulţi dintre cei care îi întâlneau îl salutau cu mare respect, iar acelora care se opreau bătrânul le prezenta companioana, spunând cu gravitate şi mare bucurie: „Nepoata mea, Martha, Fenixul Mavrocordaţilor“. Zâmbind, fetiţa, mândră de însoţitor şi încântată de prezentare, se înclina cu gingăşie. Cei doi păşeau apoi mai departe pe străzile tânărului oraş, în care tocmai se construia Liceul Naţional, unde în locul Pieţei Unirii se afla doar o străduţă mărginită de bolţi scunde şi unde Hotelul „Traian“ avea în faţă o grădiniţă cu brăduţi şi arbuşti, la umbra cărora se tupilau câteva măsuţe.

Cei doi, bătrânul şi mica lui zână, ieşeau şi intrau dintr-o zidire veche, scundă şi cu fronton moldovenesc (cum încă se vede şi acum), situată în dreapta străduţei Gându - ulicioara ce se strecura odinioară pe sub zidurile clădirii Academiei Mihăilene. Casa era a şambelanului regal Alexandru C. Mavrocordat, în preajma căruia mai trăiau şi alţi Mavrocordaţi pomeniţi de contemporanul lor, Rudolf Suţu, în volumul „Iaşii de Odinioară“: „Pe lângă Alexandru Mavrocordat, fostul mareşal al Palatului, care locuia în casele sale din str. Gându, alături de Cinema «Elisabeta» de astăzi, şi fratele său, hatmanul Neculai Mavrocordat, care locuia în strada Săulescu, tot în aceeaşi stradă, puţin mai la vale, şedea şi vărul lor primar, Dumitrachi Mavrocordat, în frumoasele sale case restaurate şi având o grădină din cele mai mari şi mai bine îngrijite din laşi.“ Aşadar, pe ulicioara Gându, în ograda cu numărul 7, locuia, pe la 1900, şi D. D. Mavrocordat.

Descrierea era veridică, căci, într-adevăr, prin 1928, când a apărut cartea uitatului cronicar R. Suţu, la dreapta, cum se intra în străduţa Gându, se putea vedea, aproape lipită de pomenita zidire boierească, o clădire mai nouă şi mai încăpătoare, în care funcţiona cinematograful „Elisabeta“, rebotezat apoi „Phoenix“.

Şambelanul regelui Carol I

Bărbat impozant, educat la Paris şi adânc pătruns de simţul onoarei şi al dreptăţii, ofiţerul Alexandru C. Mavrocordat fusese ales şambelan al domnitorului Carol I, motiv ca să locuiască mai mulţi ani în Bucureşti, pe care a părăsit-o odată cu postul, în urma neînţelegerilor cu Ion Brătianu, şeful guvernului, pe seama unei legi pe care Mavrocordat spusese regelui să n-o promulge.

Întorcându-se acasă, s-a ocupat intens cu creşterea cailor de rasă pentru curse, petrecând multă vreme în manejul construit în curte, dânsul fiind unul dintre creatorii şi animatorii Jockey Clubului (1876). Pentru antrenarea cailor a chemat un celebru jocheu, Jean Mulder, poreclit Cheval, fost angajat al unui circ, numit apoi şef al grajdurilor domnitorului Mihalache Sturza, şi rămas fără ocupaţie după plecarea domnitorului. Excelent călăreţ, acesta antrena caii şi dădea lecţii de echitaţie amatorilor care veneau duminicile şi sărbătorile să închirieze murgii de la manej, spre a face plimbări şi cavalcade pe Copou, sub privigherea sa.

Manejul se înfiinţase aici (celebrul manej din uliţa Gându) şi fiindcă, pe colţul străzilor Gându şi Arcu, era locanta lui Gherşin Horn, un fel de club, unde se întâlneau crescătorii de cai.

Alexandru Mavrocordat era şi vestit crescător de câini de vânătoare, tovarăşii săi de nădejde la escapadele vânătoreşti - distracţii de seamă ale boierilor de pe vremuri, când dealurile erau pline de păduri în care foiau lupi, urşi, râşi, vulpi şi alte jivine, ce luau mare tribut gospodăriilor ţărăneşti.

Martha, a doua fiică a singurei lui fiice

Căsătorit cu o domnişoară, Elisa Millo, de origine franceză, aceasta i-a născut cinci băieţi şi o fată, Smaragda, dezmierdată Emma, pe care i-a crescut la Paris, lăsând „Ursul“, cum era poreclit Mavrocordat, să vieţuiască mai mult singur, sălbătăcit la moşii, preocupat de cultura pământului şi de activităţile sale cabaline şi canine.

Atunci când îl prindea dorul de familie trăgea câte o raită la Paris şi se întorcea iar la treburile sale din Moldova, cumpărând moşii şi vânzându-le, precum în 1891, când a avut un proces cu fraţii Rosetti Bălănescu, cărora le-a dat o moşie şi cu care se răfuia la Tribunal pe seama banilor.

Crescând fata şi apropiindu-se vremea măritişului (la vreo 18 ani) şi auzind că-i da târcoale un tânăr francez, pentru a o nu înstrăina, a plecat valvârtej la Paris, de unde a adus-o acasă, provocându-i mare supărare şi gânduri întunecate.

După un timp, tatăl i-a spus că va cunoaşte la manej pe un tânăr bucureştean, cu care urma a se căsători.

„Dar nici nu-l cunosc,“ ar fi spus fata crescută în libertăţile societăţii pariziene şi decepţionată de mentalităţile Orientului.

„Îl cunosc eu şi e de ajuns“, ar fi răspuns tatăl.

Pe vremea aceea, sentimentele având puţină importanţă, căsătoria multor tineri, şi mai cu seamă a fetelor, făcându-se adesea pe bază de zestre şi stare materială, la 20 ianuarie 1880, într-o zi cu ger de crăpau pietrele şi îngheţau nuntaşii în manej, Smaragda, sau Emma, fiica lui Alexandru Mavrocordat, s-a măritat cu tânărul bucureştean Ioan Lahovari, din familia renumită ce avea să dădea ţării oameni de cultură şi înalţi dregători.

Spre norocul fetei, soţul ales de părinte era manierat şi instruit la Paris şi avea să lucreze mulţi ani în diplomaţie şi în diferite funcţii ministeriale din capitală.

La Bucureşti s-a născut, în 28 ianuarie 1886, a doua lor fiică, Martha, după Jeanne, în 1882, şi George, în 1884. La naşterea Marthei, familia locuia în casa Cantacuzino, pe Calea Victoriei.

Familia fiind plecată adesea în străinătate, Martha rămânea la bunicul sau, la Baloteşti, unde trăia un unchi. Acolo şi-a făurit o viaţă singulară sub aripa bunicului, de care s-a ataşat din primul moment.

Legătura specială dintre bunic şi nepoată

Mama sa, obişnuită cu fraţii de acasă, dorind să aibă mai mulţi băieţi, mai ales că unicul fiu, George, se pierdea, mai născuse două fete şi se comporta cu Martha mai rece, lăsând-o pe seama tatălui şi a bunicului de la Iaşi.

„Cel din urmă a fost un zeu pentru nepoata lui care, din clipa când a început să înţeleagă, l-a ascultat ca pe un oracol. Prinţul Alexandru Mavrocordat avusese, de altfel, grijă să se poarte cu ea de la egal la egal, cel mai bun mijloc de a-i stimula inteligenţa“ (Chislain de Diesbach, „Prinţesa Bibescu - Ultima Orhidee“).

„El m-a învăţat“, scria Martha mai târziu, „să nu accept niciodată o idee preconcepută, să cercetez totul de la început, într-un spirit nou şi cu încrederea absolută că posed puterea şi dreptul de a sfărâma o judecată ca să caut adevărul.“

Şcolită la Paris, Martha învăţase din copilărie limbile franceză, germană şi engleză, un rol de seamă în educaţia ei având bunicul, care se ocupa de pregătirea multilaterală a nepoatei, supunând-o la examinări regulate şi verificându-i caietul de scris să fie „fără ştersături, pete, ezitări sau greşeli.“ El o învăţase să citească, observând că scria literele, dar nu ştia să le folosească. Cum avea să măr turisească peste ani Martha, bunicul i-a arătat că istoria „scrisă mai ales de învingători este un machiaj al adevărului“. Graţie bătrânului aristocratm adânc şi pasionat cunoscător al culturii greceşti şi franceze, Martha şi-a însuşit o bogată cultură, Fenixul Mavrocordaţilor - semnul heraldic - devenind semnul existenţei sale, mărturisind totdeauna că de la bunic a luat nobleţa istorică a Mavrocordaţilor, iar de la părintele său, Ioan Lahovari, la fel de erudit, simţământul patriotic şi cultura românească.

Neamul Mavrocordaţilor

Tatăl bunicului fusese Constantin, fiul lui Dimitrie Mavrocordat, unul dintre cei trei feciori ai fostului domnitor Constantin Mavrocordat, care a condus Muntenia de 5 ori şi Moldova de 4 ori şi şi-a manifestat aplecarea pentru „cei umili, de credinţă şi cinstiţi“. Se simţea jignit de cuvântul „fanariot“, socotind că familiile greceşti culte şi cunoscătoare de limbi străine dăduseră Turciei mari dragomani (şefi ai cancelariei împărăteşti), dragomani ai flotei, capuchehai (reprezentanţi ai Principatelor) şi logofeţi ai Patriarhiei şi, prin ştiinţa lor, au contribuit la dezvoltarea culturală a Ţărilor române.

Potrivit bunicului, Mavrocordaţii aveau mândria că erau culţi, umani, drepţi cu dorinţa de a face bine, ei încurajând învăţământul scolastic în Principate, desăvârşit prin înfiinţarea Academiei greceşti, pe lângă care, în 1816, s-a deschis cursul de ingineri hotarnici în limba română al lui Gh. Asachi, după care urma Academia Mihăileană (1835).

Datorită bunicului, Martha căpătase intuiţia că era o moştenitoare româncă a acestora şi trebuia să fie demnă de simbolul ei, fenixul, pasărea fabuloasă care, simţind sfârşitul, se aruncă în foc şi renaşte mereu.

O telegramă aduce vestea morţii bunicului

Rămânând cu mama la Paris şi atunci când părintele era la Bucureşti ca ministru al Agriculturii şi al Externelor, mergeau la Biarritz - celebra staţiune din sudul Franţei, unde se întâlnea Europa aristocratică, inclusiv vestite ieşence şi bucureştence. Acolo venea regina Natalia, soţia lui Milan Obrenovici (regele Serbiei), şi nepoata cucoanei ieşencei Marghioliţa Roznovanu. Fiind rude, Martha o numea pe Natalia „Mătuşa mea, regina...“ Cu dânsa se afla uneori fiul ei, Alexandru, ales rege al Serbiei, după Milan. Natalia îl aştepta făcând binefaceri şi bucurându-se să o aibă alături pe Martha, ca pe o soră de la Iaşi. La Biarritz venea şi mătuşa Marthei, Eugenia Mavrocordat (fostă Drossu), căsătorită mai întâi cu Emil Mavrocordat (fratele mamei Emma), şi apoi cu Jean Bonnardel.

O telegramă a adus, într-o zi, vestea că bunicul de la Iaşi era bolnav şi apoi alta că a decedat, eveniment care a cutremurat-o pe Martha, dar nu şi pe mama ei şi pe mătuşa Eugenia, care prinse fiind de moravurile apusene, se gândeau doar ce toalete negre să-şi facă pentru doliu. „Învăţasem să plâng în interiorul meu. De acum ştiam că n-am să-mi mai iubesc mama.“

Copila de 9 ani a petrecut cele trei zile în priveghi, cu sufletul la Iaşi, îngenunchind seara la mica icoană pe care i-o dăduse bunicul ca talisman de ajutor în clipele grele ale vieţii şi l-a condus plângând, strecurându-se nevăzută în imensul cârd de ieşeni care l-au însoţit pe drumul fără întoarcere spre cimitirul „Eternitate“. Aveau să se regăsească peste ani, când tânăra scriitoare Martha Bibescu se oprea, în reculegere, lângă monumentul străjuit de bustul bunicului lângă biserică, pe care scria: „Alexandru C. Mavrocordat 1818/23 decembrie 1895.“ Era singur, căci bunica se pierduse, înstrăinată, prin 1894.

Venită în ţară, pe la 12 ani a intrat în anturajul curţii regale, în preajma reginei Elisabeta, a principesei Maria şi a principelui Ferdinand. Mai târziu, la un bal în palatul Ştirbei, l-a cunoscut pe prinţul George Valentin Bibescu, tânăr sportiv automobilist, cu care s-a logodit în octombrie 1901, când avea doar vreo 15 ani, peste un an urmând căsătoria, la 21 iunie 1902, într-o biserică goală, familia Bibescu aflându-se în doliu, după decesul părintelui soţului. Mireasa, de o frumuseţe rară, cu ochi mari, languroşi, i-a uimit pe nuntaşi. Tinerii au locuit apoi la Posada, lângă Comarnic, unde familia avea şi o fabrica de ciment, la 27 august 1903 venind pe lume şi fiica lor, Valentina.

Fire sensibilă, cu sufletul muncit de răzvrătiri, dureri şi decepţii, Martha a început să scrie. A publicat astfel, la Paris, în limba franceză, cartea „Cele opt raiuri“ (1908) şi apoi un lung şir de 31 de volume cu numele său, plus altele sub pseudonim. Între ele s-a remarcat „Izvor, ţara sălciilor“ (1923), o adevărată odă închinată, cu pioşenie şi duioşie, pământului şi ţăranului român, prefaţată cu bucurie de Mihail Sadoveanu. Urma „La bal cu Marcel Proust“ (1928), majoritatea cărţilor sale fiind traduse în limbi de largă circulaţie. Astfel, în marele Paris, apărea, nu fără răsunet, trioul feminin de scriitoare românce, format din contesa Brâncoveanu-Bibescu, căsătorită cu Mathieu de Noailles şi devenită scriitoarea Anna de Noailles, apoi Elena Văcărescu (fostă lectoră a reginei Elisabeta, trimisă departe pentru a-l feri de păcate pe principele Ferdinand) şi principesa Martha Bibescu, numită de admiratori „prinţesa Orientului“ pentru frumuseţea, cultura, stilul de viaţă captivant şi stimulatoriu.

Prinzând-o începutul primului război mondial la Londra, Martha s-a întors în ţară pe un drum lung, neprielnic unei femei, prin Norvegia, Petersburg (16 septenbriue 1916), Moscova, Kiev, Iaşi unde avea prilejul să revadă oraşul şi casa bunicului.

Restaurează palatul Mogoşoaia, în 1920

În noiembrie 1916, când capitala s-a mutat la Iaşi din cauza aproprierii inamicilor, dânsa a rămas la Bucureşti, la conducerea unui spital de răniţi grav, pe care i-a salvat de prizonierat, intervenind la conducerea ocupanţilor germani, fiind cunoscută la Berlin.

Locuia în palatul de la Mogoşoaia din preajma Bucureştilor, pe care i-l dăruise soţul. Aparţinuse domnitorului erou Constantin Brâncoveanu, decapitat pentru credinţa sa împreună cu fiii, la Istanbul, şi fusese construit între anii 1698-1702, în stilul clasic brâncovenesc, cu bolţi, arcade şi influenţe veneţiene şi bizantine. Părăsit după uciderea lui Brâncoveanu (1714), transformat în han, recăpătat de familia Bibescu, urmaşă a Brâncovenilor, palatul a fost restaurat prin anii 1920 de Martha, cu ajutorul arhitectului veneţian Domenico Rupolo şi al tânărului arhitect român G. M. Cantacuzino (fiul Marcelei Bibescu, sora vitregă a lui George Bibescu, şi al diplomatului Nicolae (Nino) Cantacuzino din Hoiseşti, Iaşi).

Bogat mobilat, cu saloane dedicate unor epoci istorice şi înconjurat de verdeaţă, cu pâlcuri de irişi, crini şi narcise şi un parc imens, umbrit de arbori bătrâni şi răcorit de lacul plin de nuferi, palatul avea un farmec fără seamăn, fiind lăcaşul de suflet al Marthei, în care putea fi găsită scriind, de notabilităţile ţării şi europene.

Prin anii 1930-1944, aici era locul de întâlnire al politicienilor şi înalţilor dregători de toate credinţele politice şi al emisarilor străini, Martha socotind că e de datoria ei să noteze totul, să-şi dea părerea şi să ajute la mersul cel bun al vieţii politice (vezi „Martha Bibescu, Jurnal politic, 1939-1941“). Acolo a trăit spaima cutremurului din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, apoi durerea închiderii arhitectului G. M. Cantacuzino, socotit vinovat - într-o primă fază - pentru prăbuşirea la cutremur a hotelului „Carlton“, proiectat de el. În plus, mai venea şi o percheziţie a poliţiei noilor guvernanţi, în toamna anului 1940.

Exilul la Paris

Urând războiul, care ucidea milioane de suflete nevinovate, rămasă fără George, partenerul de viaţă, ucis la 2 iulie 1941 de neiertătoarea boală a secolului, în toamna anului 1943, când frontul se apropria nestăvilit de graniţe şi trimişii Bucureştiului încercau să obţină pacea tratând cu aliaţii la Cairo şi la Moscova, Martha s-a implicat şi ea. Din proprie iniţiativă sau ca emisară discretă a lui Mihai Antonescu, vicepreşedintele guvernului, la 25 septembrie 1943 a plecat la Istanbul şi la Ankara, luând legătura cu emisarii aliaţilor apuseni, dar fără succesul dorit, condiţiile propuse fiind grele. Aflând despre demers sau numai bănuind, reprezentanţii germani au protestat pe lângă conducătorul statului, silindu-l să comunice că s-a ordonat prinţesei Martha Bibescu să se întoarcă la Bucureşti („Ultima orhidee“).

A venit apoi 23 august 1944 şi anul 1945, iar prinţesa simţea că nu mai are loc în ţara ocupată de sovietici şi, obţinând vizele trebuincioase, în septembrie 1945, s-a exilat îndurerată la Paris. Înaintea plecării, pentru a salva comoara de Mogoşoaia, a dăruit-o, cu seninătate, statului, având doar rugămintea să fie folosită drept aşezământ cultural. Astfel, în anul 1957, palatul a devenit Muzeul Brâncovenesc, cu valoroase expoziţii de pictură, sculpturi în lemn şi piatră, cărţi rare şi manuscrise foarte vechi.

Stabilită la Paris, a lucrat şi a scris intens noi volume până în ziua de 28 noiembrie 1873 când, simţind apropierea sfârşitului, i-a spus secretarei să meargă la uşă, că sună careva. Când aceasta s-a întors, Martha Bibescu, febrila scriitoare româncă de limba franceză, iubita nepoată a mareşalului Alexandru Mavrocordat din uliţa ieşeană Gându, la 87 de ani, plecase departe, departe, la bunicul.