Societăţile urbane moderne sunt supuse în mod constant normelor impuse de ceea ce numim bună creştere sau politeţe. Cunoscut de unii, necercetat de alţii, dar invocat în aceeaşi măsură de ambele părţi, codul bunelor maniere a apărut în lumea românească odată cu primele influenţe occidentale, într-o combinaţie haotică de cutume şi reguli, care nu au nimic comun cu tradiţia autohtonă. În lumea tradiţională n-a existat niciodată un astfel de cod, sub formă scrisă. S-a instaurat însă o sumă de norme morale, respectate cu stricteţe şi înfierate în caz de încălcare, mai întâi de sfatul bătrânilor şi ulterior de „gura satului“.
Un cod al bunelor maniere, aşa cum îl percepem noi astăzi, nu s-a pomenit în societatea românească tradiţională. Lumea şi-a aşezat şi găsit rânduiala într-un cod nescris al bunelor comportamente, cunoscut şi respectat deopotrivă de toţi membrii comunităţii. Cert este faptul că oricine ştia ce „se cade“ şi ce „nu se cade“ să facă şi că abaterile de la normă erau suficient de aspru pedepsite, încât să nu se repete cu proxima ocazie. „Din păcate, comportamentul la noi nu a fost codificat, ca în Canonul albanez, unde este totul reglementat şi cules, dar regulile le putem identifica prin anumite moşteniri din lumea urbană şi mai ales prin acele momente ale anului care pedepsesc necuviinţa. Se merge, deci, pe o logică descendentă: cunoscând ceea ce se pedepseşte, ne dăm seama cum ar fi trebuit să se comporte“, ne-a explicat muzeograful Victor Munteanu, de la Muzeul de Etnografie din cadrul Palatului Culturii din Iaşi.
Un astfel de moment, în care pedepsele satului se abăteau asupra celor care ieşiseră din tiparul moralei comunităţii, era „strigatul peste sat“, un obicei foarte vechi, regăsit şi astăzi în unele sate din Transilvania.
Vorbe deocheate pentru cei care stricau regula
În trecut, în cătunele din Moldova, „strigatul peste sat“ avea loc în Joia Mare, când flăcăii urcau pe înălţimi, fie că era un deal din vatra satului, fie că era un copac, fie că era turla bisericii şi aruncau anatema asupra anumitor personaje, dar, în special, aveau în vedere fetele bătrâne sau „stătute“, adică cele care nu erau scoase la joc, flăcăii tomnatici, babele care se ţineau de farmece şi descântece, bărbaţii care-şi lăsau nevestele, fetele care nu terminau de tors până în Joia Mare, femeile leneşe, oficialităţile locale care se abăteau de multe ori de la normele morale, hoţii, beţivii. „Dialogul era împestriţat de cuvinte indecente şi usturătoare şi era ascultat cu mare atenţie mai ales de familiile fetelor de măritat. Dacă se întâmpla să-ţi auzi numele în Joia Mare, atunci era sigur că fata respectivă nu se mai mărita în anul care va fi să vină. Acest soi de oraţie se încheia cu formula binecunoscută: «Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!»“, a precizat dl Munteanu. „Strigatul peste sat“ reprezenta, deci, un fel de instituţie, care înfiera destul de aspru orice abatere de la nomele morale de comportament ale tuturor sătenilor.
În alte zone ale ţării, „strigatul peste sat“ se obişnuia în alte momente cruciale din decursul anului, cum ar fi noaptea Anului Nou sau de lăsatul secului, fiind însoţite şi de aprinderea de focuri, care simbolizau arderea răului şi alungarea duhurilor necurate, care spurcau curăţenia sufletelor şi tulburau minţile oamenilor.
Comportamentele înfierate prin acest „strigat“ constau în diverse forme de impoliteţe faţă de bătrâni (lipsa salutului, agresivitatea), abaterea de la normele morale (părăsirea familiei, trăitul cu o „ţiitoare“). Dacă aceste pedepse erau legate în special de persoane, exista însă şi un dispreţ la fel de mare prin care se condamna cel care nu-şi îngrijea cum trebuie animalele sau pentru cel care le bătea. Calul din gospodărie se regăsea în suma de valori a satului românesc tradiţional pe aceeaşi treaptă cu omul însuşi. „Faptul că-ţi băteai calul era tot o formă de comportament înfierat, fiind considerat o formă de abatere de la normele bine stabilite“, ne-a mai spus muzeograful.
Bărbaţii care mergeau la crâşmă, pedepsiţi la bricelat
Un alt obicei, la fel de vechi, este bricelatul şi se poate vedea pe viu şi astăzi în satele ardelene. Se practică în intervalul dintre Duminica Învierii Domnului şi Duminica Tomii, în perioada „octogonului magic“, cum îl numesc etnologii, graţie concentrării mari de sărbători. „Bricelatul era iniţiat de flăcăul care ieşea primul la arat. Acesta, înarmat cu o vergeluţă de alun, lemn cu o conotaţie magico-religioasă, avea menirea, dreptul şi împuternicirea recunoscută de către toţi membrii comunităţii să pedepsească, prin bătăi cu varga la tălpile picioarelor. Era numit crai, denumire provenită şi din faptul că sărbătorile de Paşti aveau loc în perioada de Crai Nou“, ne-a spus dl Munteanu.
De data aceasta, pedepsele erau aplicate flăcăilor, celor care s-au abătut de la normele morale acceptate de respectiva comunitate în timpul Postului Mare: fie că n-au ţinut post, fie că au fost la crâşmă, fie că au răsturnat căruţa cu lemne pe loc neted. Acest din urmă fapt, care nu mai ţinea de morala publică, ci de lipsa de vrednicie şi îndemânare, era pedepsit în cadrul aceleiaşi instituţii, a bricelatului, fapt care demonstrează că normele morale şi cele de comportament nu erau delimitate clar.
„Dac-ai intrat în gura satului, nu te mai spală nici o apă“
Marele necaz al omului de rând începea însă abia atunci când intra în „gura satului“, instituţie supremă, care dădea verdicte şi stabilea vinovăţii, care înfiera cu răutate tot ce ieşea din tiparele bunului simţ obştesc. Oamenii obişnuiau să spună că „dac-ai intrat în gura satului nu te mai spală nici o apă“. De altfel, legat de această „gură a satului“, în folclor au existat şi există încă numeroase ziceri şi proverbe prin care omul este lăudat sau, dimpotrivă, înfierat: „Unul care n-are lacăt la gură“ (are gura slobodă); „Vorbeşte doar cu jumătate de gură“ (despre un om care spune adevărul până la un punct); „Slobod la gură“ (bârfitor); „Bun de gură“ (o laudă); „Rău de gură“ (imoral); „A-i umbla gura“ (duce vorba).
Copiii trebuiau să respecte „voia părinţilor“
Dacă un cod scris, care să cuprindă reguli precise de politeţe, de morală, de bun simţ sau legat de comportamentul în sânul comunităţii nu a existat, oamenii au reuşit să transmită de la o generaţie la alta, prin viu grai, un set de principii, care, în mod evident, trebuiau respectate. „Nici într-un caz, în orice familie, nu puteai să ieşi din voia părinţilor, nici înainte de însurătoare/măritiş, nici după aceea. Tatăl era considerat diriguitorul absolut şi fără excepţie al întregii familii, al celei restrânse, care locuia laolaltă, dar chiar şi al copiilor care plecau la casele lor“, a explicat muzeograful Victor Munteanu.
Importanţa tatălui şi rolul său primordial sunt demonstrate şi de faptul că, spre exemplu, de Paşti, tatăl - capul familiei - era cel care ciocnea primul oul cel roşu şi cel care rostea întâiul „Hristos a inviat!“. La fel, toate plecările la drum, ca şi toate iniţiativele pe care le aveau membrii familiei nu erau realizabile fără binecuvântarea tatălui. „El era patriarhul familiei. A te abate de la aceste cutume împământenite putea atrage blestemele părinţilor. Binecuvântarea părinţilor era aura apotropaică care proteja de orice, iar de blestemul părinţilor, în concepţia vechilor oameni, nu te putea dezlega nimeni“, a mai explicat dl Munteanu.
Aceeaşi binecuvântare a părinţilor se găseşte şi în ceremonialul iertăciunii, desfăşurat în timpul nunţilor tradiţionale româneşti.
După rolul tatălui şi al mamei, în familie se instaura şi respectul faţă de fraţii mai mari, cărora niciodată fraţii mai mici nu le spuneau pe nume. Astfel, în ordinea vârstei, fratele mai mare era strigat „bade“, sora mai mare „ţaţă“, iar sora cea mai în vârstă „lele“.
Salutul, semnul de căpătâi al bunei creşteri
Salutul, în lumea satului, avea o importanţă covârşitoare, ca şi acum. Toţi membrii comunităţii se cunoşteau între ei şi aveau datoria de a se saluta reciproc. De la cel mai mic către cei mai în vârstă, cei care trec pe uliţă salutând pe cei care se află în orgadă. „Acordarea respectului faţă de semeni se făcea prin salut, de la vârstă mică spre vârstă mai mare şi, în caz de egalitate a vârstelor, de la bărbat către femeie. Apar şi diferenţieri impuse de statutul social, de condiţia în comunitate a celor doi subiecţi care ar trebui să se salute, de aceea uneori femeile salutau bărbaţii. Indiferent dacă e bărbat sau femeie, salută cel care pleacă, spre deosebire de codul contemporan al bunelor maniere, în care bărbatul salută în orice situaţie“, ne-a mai spus Victor Munteanu.
Şi astăzi, în satele româneşti salutul e semnul esenţial de bună creştere. Cel care nu salută, fie copil, fie om mare, intră în mod categoric în „gura satului“, fiind dojenit cum se cuvine prin zicerea: „Salutare, măi, căciulă, căci stăpânul n-are gură!“.
Mersul femeii în urma bărbatului, moştenire indoeuropeană
Obiceiul ca femeia să meargă în urma bărbatului, condamnat de civilizaţia contemporană, dar încă întâlnit în comunităţile tradiţionale, face parte, potrivit etnologilor, dintr-un bagaj de moşteniri indoeuropene. „Cutuma vine dintr-un statut aparte al bărbatului, ca urmare a apariţiei femeii din coasta bărbatului, adică a imperfecţiunii din imperfecţiune. Aceasta este, după părerea mea, o explicaţie a statutului marginal al femeii în societate“, a precizat muzeograful.
Sărutatul mâinii, semn de supunere
Ca şi salutul militar şi ca multe alte bune maniere luate „de-a gata“ din Occident, dar fără şanse de pliere pe cutumele noastre, este şi obiceiul de a rosti „Sărut mâna!“. Acesta a ajuns în acelaşi mod în societatea modernă românească aflată în formare. „Marea parte a bunelor maniere contemporane nu vin deloc din lumea tradiţională românească. Sunt importuri. Nu sunt rele, dar românii nu le regăsesc în suma de valori şi tradiţii pe care le au în spate“, a subliniat Victor Munteanu.
Sărutul mâinii, atât de împământenit la noi, e o altă formulă împrumutată. Acesta se regăsea în actul de vasalitate, specific cavalerismului german şi preluat apoi în mai multe ţări europene. Sărutul mâinii simboliza supunerea. Cel care săruta mâna se punea în acest mod la dispoziţia celuilalt. „Vasalul se închina seniorului prin sărutul mâinii“, a punctat dl Munteanu. Acest mod de a saluta a fost preluat ulterior de cultura bizantină, de unde a fost împrumutat şi de occidentali.
Strânsul mâinii, între bărbaţi, provine din lumea romană
„Servus!“, formula de salut întâlnită frecvent în Ardeal şi, mai ales, în zona Braşovului, înseamnă „slujitor“, „slujitorul tău“ şi este de provenienţă germană. Tot din Evul Mediu german vine şi salutul militar. „Cavalerii îşi ridicau în trecut viziera, ducând mâna la coif. Salutul s-a păstrat astfel până în zilele noastre“, a mai spus muzeograful.
De asemenea, în trecut, în societatea autohtonă nu exista obiceiul strânsului mâinii între bărbaţi, atunci când se întâlneau. Specialiştii susţin că acesta provine din lumea romană, în care doi bărbaţi care se întâlneau îşi strângeau mâna dreaptă, pentru că aceasta era purtătoare de sabie.
Bunele maniere s-au născut în piaţa publică
Potrivit cercetătorilor, urme ale unui aşa-zis cod al bunelor maniere se pot găsi încă din antichitate, perioadă în care existau spaţii publice de manifestare a gestului (agora, forumul, teatrul), precum şi arta utilizării lui, arta oratoriei. În zilele noastre, toate gesturile au fost însumate în ceea ce numim generic „codul bunelor maniere“, un cod care nu mai reprezintă, aşa cum se întâmpla în societatea tradiţională, un instrument de a condamna un individ, ci mai degrabă un mijloc de a lua contact cu semenii noştri civilizat, fără agresivitate, de fapt de a trece prin lume fără a-i deranja pe ceilalţi. Totuşi, nu trebuie uitat că la noi, la români, aceste dogme, norme şi principii înmănunchiate într-o formă scrisă, într-o abundenţă de versiuni nu sunt creaţie proprie, nu pot fi asumate prin tradiţia noastră, ci se constituie dintr-un amalgam de importuri care se încearcă, de la un deceniu la altul, să ne fie impregnate.
Fie că am citit sau nu un cod al bunelor maniere, fie că am încercat sau nu să ne supunem rigorilor lui, fie că am încercat să nu uităm cu ce furculiţă se mănâncă peşte la o masă, la restaurant e musai să nu uităm buna creştere de acasă şi să dăm ghes, în orice circumstanţă, bunului simţ personal, căci, până una alta, acesta din urmă e cel mai la îndemână cod de politeţe de care dispunem.
▲
Reguli de comportament atunci când mergem la biserică
Şi pentru zilele de sărbătoare, când mergem la biserică, trebuie să ne supunem unor reguli de comportament universal acceptate şi care, de multe ori, izvorăsc din bunul simţ personal. La intrare ne facem semnul crucii, spunem în gând o rugăciune, apoi mergem spre altar şi ne închinăm icoanei expuse pe iconostas. Şi aici putem spune o rugăciune legată de sfântul reprezentat pe acea icoană. Ne îndreptăm apoi spre pragul din faţa catapetesmei, închinându-ne la icoanele de aici şi rostind rugăciuni, şi apoi ne retragem.
În cazul în care am ajuns la biserică atunci când slujba era deja începută, este recomandat să nu urmăm tot acest ritual, pentru a nu deranja, ci să ne aşezăm într-un loc discret, să participăm la rugăciuni şi să ne închinăm la finalul slujbei.
Lumânările pe care vrem să le aşezăm la icoane se aprind la intrarea în biserică. În interior, conform cutumei, femeile stau aşezate în stânga, iar bărbaţii în dreapta. În timpul desfăşurării slujbei trebuie respectate momentele îngenuncherii: în momentul citirii Sfintei Evanghelii, atunci când se rosteşte Crezul, când preotul iese cu Sfintele Daruri. La sfârşitul slujbei, cu toţii suntem miruiţi cu untdelemn din candela de la icoana Mântuitorului.
▲
Românii, codaşi într-un sondaj privind bunele maniere
Celebra revistă „Readerâs Digest“ a realizat în 2006 un sondaj de opinie în mai multe oraşe ale lumii, legat de respectarea normelor de politeţe şi de bunele maniere ale societăţii moderne. În final, rezultatele au fost însumate într-un top al oraşelor, în funcţie de respectarea acestor maniere. Din cele 35 de oraşe care au intrat în top, New York-ul s-a clasat pe locul întâi, urmat de Zürich (Germania) şi Toronto (Canada). Din nefericire, Bucureştiului i-a revenit penultimul loc, mai nepoliticoşi decât bucureştenii fiind consideraţi doar locuitorii oraşului Mumbai, din India. Sondajul a cuprins trei probe ai căror autori au fost chiar redactorii sub acoperire ai publicaţiei, în circa 2.000 de situaţii.
Jurnaliştii s-au postat în diverse locuri din cele 35 de oraşe şi au vrut să vadă dacă vânzătorii le mulţumesc atunci când cumpără din magazinul lor, dacă cineva de pe stradă îi ajută să adune de pe jos nişte hârtii scăpate din greşeală sau dacă se mai obişnuieşte să se ţină uşa altcuiva la intrarea într-o incintă.
Tot în 2006, compania internaţională GfK, specializată în studii de piaţă, a publicat un sondaj conform căruia doar 6% dintre români sunt de părere că au cele mai bune maniere din Europa.
