Calea Crucii, de la Maica Domnului la pelerinii de azi

Calea Crucii, care urmăreşte drumul pe care Mântuitorul Iisus l-a parcurs spre Golgota, a fost numită oficial "Via Dolorosa" ("Calea Durerii") sau "Staţiunile Căii Crucii" în secolul al XVI-lea, deşi mulţi cred că franciscanii ar fi fost cei care ar fi pus bazele venerării acestui parcurs sacru. În rândurile care urmează încercăm să vă prezentăm o scurtă istorie a acestui drum al calvarului Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne aminteşte neîncetat măsura dragostei lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii.

Există mai multe surse istorice care vorbesc despre Via Dolorosa. O primă menţionare a acestui drum al durerii datează din secolul al XII-lea. Tradiţia însă spune că Maica Domnului mergea zilnic la locurile pătimirii Mântuitorului. Alte surse acreditează ideea că după oficializarea Creştinismului în anul 312, de către împăratul Constantin cel Mare, Calea Crucii a fost marcată cu cele mai importante staţiuni ale sale. Sfântul Ieronim (342-420), care a trăit la Betleem în ultima parte a vieţii sale, vorbeşte despre mulţimile de pelerini, din diferite ţări, care vizitau locuri sfinte şi care parcurgeau drumul Calvarului lui Iisus.

De-a lungul secolelor, acest parcurs a fost schimbat de mai multe ori, ajungându-se ca în Evul Mediu pelerinii să fie puşi să aleagă între două rute existente, bazate pe o împărţire din Biserica Latină: cei care aveau bisericile în partea de vest mergeau spre vest, iar ce le aveau spre răsărit, mergeau pe calea dinspre răsărit.

Iniţial, pelerinii bizantini urmau o cale aproape identică cu cea de astăzi, fără însă a face cele 14 opriri care au intrat în tradiţia Bisericii.

Custodia franciscanilor şi inversul staţiunilor

În 1342, franciscanii au fost numiţi custozi ai sanctuarelor din Ţara Sfântă, perioadă în care credincioşii primeau indulgenţe pentru rugăciuni la următoarele staţiuni: locuinţa lui Pilat, locul în care Hristos S-a întâlnit cu mama Sa, acolo unde a vorbit cu femeile, unde S-a întâlnit cu Simon din Cirene, la locul în care soldaţii L-au dezbrăcat de hainele Sale, unde a fost pironit pe cruce şi la mormântul Său.

Cuvântul "staţiune", care se referă la un loc de oprire, a fost folosit pentru prima oară de către englezul William Wey, un pelerin care vizitase Ţara Sfântă în 1458 şi 1462.

De remarcat este faptul că, la început, drumul obişnuit era aparent inversul celui despre care vorbim astăzi, începutul fiind Calvarul, iar sfârşitul la locuinţa lui Pilat.

Parcurgerea drumului sfânt de la locuinţa lui Pilat la Golgota pare a fi început în perioada despre care vorbeşte William Wey.

Drumul Crucii, după ocuparea Ierusalimului

În decursul timpului, venerarea Căii Crucii a tot crescut în popularitate. Aşa se face că încă din secolul al V-lea Biserica a început să reproducă locurile sfinte în alte zone, pentru pelerinii care nu puteau merge în Ţara Sfântă. Astfel, Sfântul Petronius, episcop de Bologna, a

construit un grup de capele la Mănăstirea San Stefano, care reprezentau cele mai importante locuri de rugăciune din Ţara Sfântă, inclusiv câteva dintre staţiunile Căii Durerii.

Odată cu ocuparea Ierusalimului de către turci, a fost blocat accesul creştinilor în Ţara Sfântă. La 1587, Zuallardo relata că musulmanii interziceau oricui "să facă vreo oprire sau vreun act de veneraţie la staţiuni cu capul descoperit, sau orice alt fel de manifestaţie", suprimând practic orice fel de venerare în Ţara Sfântă. Este perioada în care au început să se dezvolte replici europene ale locurilor sfinte, în nu mai puţin de 30 de zone diferite (Cordoba, Anvers, Nurenberg, Rhodos, Louvain etc.). În timp ce intenţia era "recrearea" drumului supliciului, numărul de opriri varia de la 5 la 42. Actualul număr de opriri pare să provină din literatura religioasă mai degrabă decât din practica pelerinajelor. Într-o carte scrisă de Adrichomius în anul 1584, intitulată "Ierusalim, aşa cum a strălucit în timpul lui Hristos", se vorbeşte despre 12 staţiuni, identice cu primele 12 de astăzi, în timp ce manualele devoţionale din Germania şi Ţările de Jos, cunoscute drept "pelerinaje spirituale", popularizau 14 opriri, neobligatorii însă. Dieceza din Viena, spre exemplu, folosea până la 1799 un set de 11 opriri. Mai reţinem, referitor la problema acestor opriri, şi zelul călugărului franciscan Leonard de Port Maurice, care a ridicat 571 de seturi de staţiuni, între 1731 şi 1751, devenind cunoscut ca "predicatorul Căii Crucii". Unii cred că el ar fi fost cel care ar fi inversat ordinea opririlor, astfel încât să se termine cu cea a Calvarului. Cert este faptul că acest călugăr a construit o monumentală Cale a Crucii la Coloseumul din Roma, cu 15 staţiuni, ultima fiind dedicată Maicii Domnului, pe care au străbătut-o în vremurile noastre, în Vinerea Mare, şi unii dintre Sfinţii Părinţi ai Vaticanului.

Cele 14 popasuri tradiţionale de astăzi

Astăzi, pelerinii care păşesc pe Via Dolorosa parcurg un drum relativ identic cu cel stabilit în perioada bizantină timpurie. Cei care au alte opinii despre iniţialul Drum al Crucii merg pe alte căi spre Biserica Învierii Domnului. De pildă, anglicanii cred că Iisus a fost condus spre nord, unde se afla grădina cu mormântul gol, în timp ce catolicii dominicani încep Drumul Calvarului de la Palatul lui Irod, de lângă Poarta Jaffa.

După tradiţia Bisericii din Ierusalim, Via Dolorosa este împărţită în 14 popasuri, fiecare dintre ele marcând un eveniment deosebit. Primele nouă opriri au loc în diferite puncte ale oraşului vechi, iar ultimele cinci în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Drumul Crucii începe din faţa Porţii Leilor (Poarta Sfântului Arhidiacon Ştefan), din cartierul musulman, şi se termină la Biserica Sfântului Mormânt. Iată cele 14 popasuri: 1. Curtea casei lui Pilat din Pont, unde Iisus a fost judecat şi condamnat; 2. Pretoriul, unde a fost pusă Crucea pe umerii Domnului şi a pornit spre Golgota; 3. Prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii; 4. Întâlnirea Domnului cu Maica Sa; 5. Simon Cirineanul ridică Crucea Domnului; 6. Întâlnirea Domnului cu Veronica; 7. A doua cădere a Mântuitorului la pământ; 8. Întâlnirea Domnului cu femeile care se tânguiau după El; 9. A treia cădere a Mântuitorului la pământ; 10. Golgota - Dezbrăcarea Domnului de haine; 11. Baterea în cuie a Mântuitorului pe Cruce; 12. Răstignirea. Moartea Domnului pe Cruce; 13. Coborârea de pe Cruce - Piatra Ungerii; 14. Punerea Domnului în Mormânt şi Învierea.