Calist, patriarhul simţirii înţelegătoare

În prezent există o creştere notabilă a interesului pentru vasta antologie de texte patristice Filocalia, ce cuprinde o selecţie de scrieri duhovniceşti, dar şi pentru sfinţii ei autori. Despre viaţa unor autori filocalici nu avem foarte multe detalii, dar opera lor rămâne izvor de viaţă şi straşnic îndrumar în calea noastră duhovnicească prin pasajele despre rugăciunea inimii, despre vederea dumnezeiască, despre îndumnezeire şi despre alte stări duhovniceşti înalte. Sfântul Calist, patriarh al Constantinopolului timp de şapte luni începând cu anul 1397, ne-a lăsat o bogăţie duhovnicească deosebită, cuprinsă în volumul VIII al Filocaliei româneşti.

Despre acest Sfânt Calist se ştie sigur că s-a deprins cu lucrarea minţii în Lavra cea mare a Athosului, fiind călugăr la mănăstirea Xanthopol, una dintre mănăstirile vecine cu Mănăstirea Pantocrator, dar de asemenea există informaţii conform cărora Sfântul Calist a vieţuit şi în Mănăstirea Xanthopol din Constantinopol.

Printre scrierile cele mai citite de călugării români

Manuscrisele existente la Biblioteca Academiei Române, precum şi manuscrisul nr. 500 cuprinzând 186 de file de la Mănăstirea Văratec, scris de stareţa Nazaria la 1811, la îndemnul duhovnicului Iosif, arată că scrierile lui Calist au fost foarte des copiate în româneşte. De asemenea, scrierile patriarhului Calist se află de cele mai multe ori în aceleaşi manuscrise cu cele ale Sfântului Grigorie Sinaitul, iar scrierile acestor doi autori împreună cu "Scara" Sfântului Ioan Scărarul erau cele mai citite de călugării români. Principalele teme ale lucrărilor Sfântului Calist sunt patru: rugăciunea, vederea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt.

Volumul VIII al Filocaliei româneşti se deschide cu conţinutul pe scurt al Metodei lui Calist şi Ignatie Xanthopol, iar marele teolog părintele Dumitru Stăniloae evidenţiază în introducere că o caracteristică a acestei scrieri este că "e alcătuită aproape exclusiv din texte ale Părinţilor mai vechi. Autorii dau de la ei aproape în fiecare capitol numai câteva rânduri de introducere şi câteva de încheiere. Dar textele din fiecare capitol şi din toată scrierea sunt atât de bine alese şi aşezate într-o înşirare atât de consecventă, că fiecare capitol şi toate la un loc se prezintă ca un întreg bine închegat şi într-un suiş organic. Dar, adeseori, chiar printre textele citate sunt observaţii personale care scot la iveală înţelesuri adânci din ele, poate pentru prima dată. Ba câteva teme din capitolele dinspre sfârşit sunt expuse cu cuvinte aproape exclusiv proprii ale autorilor, punând în lumină asemenea înţelesuri surprinzător de adânci şi de noi. Aşa e, de pildă, capitolul 92, despre importanţa împărtăşirii dese cu Trupul şi Sângele Domnului".

"Inima nu se deschide fără Dumnezeu"

În următoarea lucrare a sa cuprinsă în volumul VIII al Filocaliei, "Cele 100 de Capete", Sfântul Calist acordă o atenţie foarte mare rolului Sfântului Duh în viaţa credinciosului şi dezvoltă foarte mult legătura dintre asceză şi lucrarea Duhului. Este poate unul dintre cele mai clare texte referitoare la sinergia divino-umană realizată la nivelul persoanei umane. În aceste capete de rugăciune, viaţa isihaştilor îşi descoperă faţa ei de viaţă în Duhul Sfânt. Prima parte a lucrării "Cele 100 de Capete" se ocupă cu harul şi cu modul în care poate fi menţinut.

Capetele despre rugăciune cuprind aprofundări hristologice, exprimări ale stării iubirii de Dumnezeu, precum şi o admirabilă analiză a simţirii înţelegătoare, arătând în multe rânduri în ce fel se apropie omul de vederea lui Dumnezeu: "Precum mişcarea trupului are nevoie de altceva ce nu ţine de rânduiala ei, adică de ochi, şi de altceva mai presus de firea ei, adică de lumină, aşa mişcarea minţii are nevoie de ochi care sunt deosebiţi de rânduiala ei şi de lumina ce e mai presus de firea ei. De aceea, nu toată mişcarea minţii e după cum se cuvine. Ci numai cea care se mişcă, precum s-a zis, prin ochi şi prin lumina harului. Iar ochii minţii sunt deschizătura inimii prin credinţă. Şi lumina e Dumnezeu însuşi, lucrând prin Duhul în inimă. Şi precum lumina simţurilor nu mişcă drept pe cei fără ochi, ci numai pe cel ce vede, aşa şi lumina înţelegătoare sau Dumnezeu nu mişcă mintea celui ce nu are dechizătura inimii, ci numai pe cel ce o are. Dar, aşa cum nici ochii n-ar putea lucra ale lor fără lumină, tot aşa nici deschizătura inimii, fără Dumnezeu; mai bine zis, inima nici nu se deschide fără Dumnezeu, care lucrează şi e văzut prin ea". (Capitolul 47)

Duhul lui Dumnezeu locuieşte în cei credincioşi

De asemenea, autorul "Capetelor despre Rugăciune", biruit de evidenţa lucrurilor pe care le experimentează prin vedere duhovnicească, slăveşte pe Dumnezeu evidenţiind că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în cei credincioşi, iar după cum spune părintele Stăniloae, Sfânta Treime nu locuieşte static în cugetarea omului, ci o mişcă pe aceasta spre alte şi alte ţinte, spre scopul ultim al fiinţei umane: îndumnezeirea. "E cu adevărat un lucru minunat că inima credincioasă poartă în ea sfânta rază a Dumnezeului Cel Preaînalt care este peste toate. Căci este un lucru dulce, folositor şi minunat şi de oameni iubitor că Dumnezeu face mintea să se lumineze din afară, prin Sfintele Scripturi. Dar să se şi dea pe Sine Însuşi, în adevăr şi în fapt, ca lumină credinciosului, şi aceasta în lăuntrul inimii, nu în afară, şi pururea, nu în chip trecător, întrece în chip vădit chiar minunea cea mai presus de toată înţelegerea. E un lucru foarte minunat că Acela pe care-L poartă cu mândrie şi uimire serafimii şi toate Puterile cerurilor e purtat de inima credinciosului. Dar faptul de a nu-L purta numai, ci de a se şi uni cu El şi de a se întipări de El e mai presus de orice minune.

Cu adevărat e o minune fără măsură că sufletul este scaun şi pat, şi căruţă, prin har, al Dumnezeului nesfârşit în înţelepciune şi nemărginit în putere, care are cerul ca scaun. Dar cine va putea să se minuneze cât se cuvine de faptul că sufletul e şi iubit de El într-atâta, că e făcut să şi respire împreună cu El şi să fie părtaş de bunătăţile mai presus de ceruri şi i se încredinţează aşa de mari taine" (Capitolele 67-69)

În textele Sfântului Calist patriarhul regăsim foarte multe premise antropologice, cosmologice şi se observă foarte clar că autorul filocalic pune accent deosebit pe înţelegerea vădită a lui Dumnezeu, pe cunoaşterea lui Dumnezeu, care poate fi dobândită de către om cu ajutorul harului şi prin care omul poate ajunge la înţelegerea adevărului despre sine, despre lume şi despre Dumnezeu.