Călugăria, aflarea unui nou mod de viaţă

Momentul călugăriei înseamnă clipe de profundă meditaţie, emoţie maximă şi punct de plecare pentru o nouă formă de vieţuire.

Asistând la slujba de călugărie, ascultând cântările şi citirile, în mintea noastră se pot perinda anumite aspecte din viaţa personală: momentul morţii sau al trecerii din viaţa aceasta; căderea din harul lui Dumnezeu prin săvârşirea unor păcate asemenea fiului risipitor; ruperea sau separarea de lucrurile lumii acesteia, dar şi aflarea unui nou mod de viaţă, curat şi temperat, care dă curaj sufletului şi posibilitatea de a gândi la veşnicele bucurii, cum au făcut Sfinţii Cuvioşi, cei care au îmbrăţişat viaţa monahală mai înainte de noi.

Dacă privim acceptarea vieţii monahale ca pe momentul morţii trupeşti, atunci putem pronunţa acel „vai!“ care ne aminteşte de despărţirea sufletului de trup, aşa cum auzim cântându-se în a doua stihiră de la înmormântarea mirenilor: Vai, câtă durere (luptă) are sufletul când se desparte de trup!...

Însă, dacă ne gândim bine ce înseamnă păcatul, putem spune cu multă amărăciune că: mai mare durere simte sufletul când, prin păcat, omul se desparte de Dumnezeu. Aceasta, pentru faptul că moartea trupească înseamnă trecerea la altă formă de viaţă, viaţa veşnică, iar păcatul înseamnă moarte sufletească, moarte veşnică pentru cel care nu s-a pocăit.

Călugăria nu înseamnă moarte, ci mortificarea patimilor şi trăirea după modelul îngeresc; de aceea monahul se numeşte „chip îngeresc“. Ceremonia intrării în monahism este o slujbă deosebită, unică în felul ei. Prin această slujbă, o persoană obişnuită, care nu are obligaţii familiale, devine monah/ie. Acea persoană se rupe, se desparte de tumultul lumii şi intră în soborul monahilor/iilor. De acum înainte, pentru că prin felul de vieţuire ea naşte fii duhovniceşti, virtuţile, primeşte apelativul de părinte/maică şi adoptă un alt nume, al unui sfânt monah sau sfântă monahie. Aşadar, călugăria se mai numeşte şi al doilea botez.

Ruperea de lume

La intrarea în viaţa monahală, monahul, deşi se rupe de trupul familiei sale, nu-l abandonează, dar nu mai locuieşte cu membrii familiei în care s-a născut. Ceea ce face el este similar cu ceea ce face acela care se căsătoreşte, cu deosebirea că despărţirea celui care se căsătoreşte nu prea este luată în seamă, anume că la plecarea din casa părintească se despart cu oarecare greutate sufletească, alţii chiar varsă lacrimi şi nimic mai mult. În afară de acestea, despărţirea celui care se căsătoreşte se pare un act normal şi mai ales o împlinire. Chiar dacă doresc ei înşişi această despărţire pentru a-şi forma propria familie, totuşi le pare rău deoarece, pe lângă legătura de sânge dobândită prin naştere, în anii copilăriei şi ai tinereţii au stabilit cu membrii familiei o legătură sufletească ce nu se poate uita sau trece uşor cu vederea. Aşadar, lumea priveşte această despărţire ca pe ceva normal, ca un lucru firesc; mai mult, privitor la această despărţire firească a tinerilor de familia în care s-au născut, Sfânta Scriptură păstrează o binecuvântare scrisă de la Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup...“ (Fac. 2, 24).

Cel care merge la mănăstire nu doreşte să ştie lumea hotărârea lui, aceea de a pleca din familie, de a se înrola în oştirea lui Hristos, marea familie a luptătorilor prin rugăciune. Motivul? Pentru ca familia să nu-l împiedice de la gândul şi scopul lui. Apoi, se gândeşte şi la ceea ce spune Hristos în Evanghelie: „oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Mac. 8, 34). Şi pentru faptul că „...sufletul este osârduitor, iar trupul neputincios“ (Mat. 26, 41), după cum ne învaţă Domnul Hristos, despărţirea de familie pentru a intra în viaţa monahală se face în taină pentru ca cele trupeşti să nu împiedice elanul duhovnicesc al cuiva şi dragostea sa faţă de Hristos să fie cumva împiedicată de a se manifesta pe deplin. De aceea, pentru mulţi, intrarea unui tânăr în viaţa monahală pare ceva anormal.

Al doilea botez

Există şi un alt aspect. Călugăria este considerată a fi al doilea botez, pe drept cuvânt, cum am arătat mai sus. Dacă Botezul simbolizează moartea şi învierea celui botezat, împreună cu Hristos prin întreita afundare în apă, tot aşa şi călugăria simbolizează moartea pentru cele lumeşti, deşi monahul vieţuieşte tot în lumea aceasta, folosindu-se cu cumpătare de lucrurile materiale din lume şi ferindu-se de atitudinile lumeşti. Aşa ne învaţă Sfântul Pavel: „Eu am murit lumii şi lumea pentru mine“. Monahul nu fuge de lume, ci de lumescul din lume, de lucrurile nefolositoare mântuirii, de atitudinile lumeşti şi de orice lucru care poate să-l distragă de la preocupările duhovniceşti. Deşi despărţirea sufletului de trup se face cu durere, totuşi la oamenii doritori de mântuire, sufletul se desparte cu bucurie atât de trupul familiei, cât şi de cele materiale şi trupeşti, dar şi sufletul lui se desparte mai uşor de trup la momentul potrivit. Prin despărţirea de „trupesc“ monahul primeşte bucuria unirii cu Dumnezeu prin rugăciunea continuă şi îndeplinirea celor trei voturi monahale, care, după jurământ, devin obligatorii: ascultarea necondiţionată, sărăcia de bunăvoie şi fecioria-curăţia sufletească şi trupească. Monahul primeşte toate acestea de bunăvoie şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu: „pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi dosădit şi batjocorit şi ocărât şi prigonit şi înconjurat de multe alte întristări şi necazuri, se închipuieşte viaţa după Dumnezeu“ (din slujba călugăriei), având drept ţel mântuirea, ca plată multă primită în cer (Matei 5, 12). Renunţă la ceva, ca să dobândească altceva; renunţă la plăceri trecătoare şi superficiale, ca să dobândească pacea, bucuria, fericirea vieţii veşnice.

Doar păcatul ne desparte de Dumnezeu

Să ne gândim la faptul că nimic nu desparte pe om de Dumnezeu decât păcatul, iar acesta produce sufletului durere mai mare decât atunci când sufletul se desparte de trup (moartea fizică). Moartea trupească desparte persoanele unele de altele pentru o perioadă oarecare, desparte şi sufletul de trup tot pentru o perioadă oarecare, pe când moartea sufletească ne ameninţă cu durea şi despărţirea veşnică. Din această pricină, viitorul monah sau monahul în devenire intră pe poarta mănăstirii cu această tainică şi mare dorinţă: să scape de moarte veşnică. Părerea de rău pentru păcatele săvârşite şi, mai ales, gândul la unirea cu Dumnezeu prin rugăciune îl fac pe om să renunţe la orice bucurii şi preocupări lumeşti, să uite familia şi pe apropiaţii săi pentru a primi veşnica bucurie duhovnicească, vieţuirea cu Hristos. Dacă păcatul desparte pe om de Dumnezeu, rugăciunea este aceea care îl uneşte pe om cu Dumnezeu. Prin păcat înţelegem orice tentaţie lumească ce se doreşte a fi mai importantă în viaţa omului decât sufletul şi Dumnezeu. Unii oameni, dorind să evite tentaţiile vieţii pământeşti, se retrag din lume ca să se ocupe mai mult cu rugăciunea, singura care ne pune în legătură directă şi permanentă cu Dumnezeu şi singura preocupare recomandată de Mântuitorul: „privegheaţi şi vă rugaţi“ (Mat. 26, 41), iar Sfântul Pavel: „rugaţi-vă neîncetat“ (1 Tesaloniceni 5, 17). Monahismul a apărut după ce Mântuitorul şi Sfântul Pavel au spus aceste cuvinte, maxime şi îndemnuri. Deşi ele au fost rostite pentru orice creştin, ele au fost impropriate cu precădere de către monahi, ei asumându-şi această preocupare, rugându-se atât pentru ei, cât şi pentru semenii lor. Dacă scopul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt şi unirea omului cu Dumnezeu, care se realizează prin rugăciune, atunci finalul vieţii omului trebuie să fie mântuirea sufletului.

În concluzie, omul, simţind iminentă despărţirea sa de Dumnezeu prin păcat, datorită felului său de vieţuire, doreşte o preocupare mai atentă faţă de rugăciune şi mai lipsită de preocupările lumeşti. Grijile nu numai că te întrerup şi te sustrag de la rugăciune, ci, de multe ori, rugăciunea este înlocuită de preocupările lumeşti. Viitorul monah acceptă cele trei voturi monahale de bunăvoie: ascultarea, sărăcia şi fecioria-curăţia, accentuând Taina Pocăinţei prin mărturisire, prin post şi rugăciune neîncetată, căci este dator a rosti mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!“. El mărturiseşte că este cel mai păcătos, după cum spune Sfântul Pavel în epistola sa şi Avva Dorotei în Filocalia vol. IX, deoarece, cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, te vezi mai păcătos şi, de aceea, te smereşti mai mult.