Pe 24 iunie, de Sânziene, de șase ani, în toată lumea se spun și se scriu cele mai frumoase povești despre ia românească. Cunoscută din străvechime, trecută prin etape istorice care au îmbogățit-o cu semne și simboluri noi, cămașa tradițională femeiască rămâne una dintre cele mai sintetice și deopotrivă prețioase „cărți” de etnografie românească. Croită din pânză țesută în casă și cusută cu motive care dau specificul zonal, această piesă vestimentară este azi renumită peste tot în lume. Mulți creatori de modă au exploatat frumusețea izvorâtă din simplitatea și din armonia culorilor și a semnelor cusute pe iile românești, folosindu-le ca sursă de inspirație. „Celebritatea” acestora a traversat secole și spații, căci nicicând nu s-au demodat. Prezentul le-a adus și o zi care le este închinată.
Piesă definitorie a costumului femeiesc, cămașa a fost dintotdeauna cea pe care s-au întâlnit în chip măiastru imaginația, dibăcia, sensibilitatea și gustul pentru frumos al româncelor. Căci pe albul imaculat al pânzei, împunsăturile de ac au desenat o lume numai de țărăncile noastre știută, cu simboluri și semne după care și-au rostuit viețile. Nu-i de mirare, așadar, că motivele de pe cămașă se regăsesc și pe țesături, pe cusăturile cu care femeile decorau odăile sau pe ouăle încondeiate.
Cea mai veche formă a cămășii a fost cea croită din pânză de cânepă, țesută la război, în casă. De cele mai multe ori, aceste cămăși rămâneau simple, fără a fi garnisite cu motive. Existau însă și cămăși care aveau semne cusute doar în jurul gâtului și al încheieturilor mâinilor, ca niște delicate șiraguri, existând credința că aceste părți ale corpului sunt cele mai fragile, cele mai expuse și că trebuiesc, astfel, apărate.
Treptat, cămașa s-a transformat, iar materia primă din care se făcea pânza de casă s-a diversificat. S-a croit și din pânză de in, iar mai târziu și din bumbac. Bumbacul se folosea, de altfel, ca urzeală la pânza de in sau cânepă. Potrivit etnografilor, acest tip de cămașă era „cea de toate zilele”, fiind îmbrăcată în zilele de lucru. Cămașa de sărbătoare, croită din materiale mai gingașe, ceva mai rafinate, mai subțiri (in sau borangic), a căpătat, în timp, denumirea de ie.
În Moldova, ca și în celelalte regiuni mari ale țării, cămașa femeiască are un specific anume, ce imprimă și caracteristicile zonei etnografice din care vine. În lucrarea „Portul popular moldovenesc”, etnologul ieșean Emilia Pavel precizează că există două mari tipuri de cămăși femeiești moldovenești: cea de tip poncho, cu mâneca din umăr, și cea încrețită la gât, cu altița croită separat. Din acestea două derivă și un al treilea tip - cămașa lungă, care se caracterizează prin faptul că poalele sunt cusute de stan (partea de sus a cămășii). Pe la 1900, din cămașa de tip poncho a derivat și cămașa „cu platcă”.
De mare importanță în lumea satului era cămașa de sărbătoare (ia), care avea parte de ornamente deosebite, mai ales pe umeri (altița). „Ornamentele pe mânecă sunt «costișate» (în diagonală) sau rânduri drepte. Cele mai simple erau geometrice, linii, zig-zaguri, spirale, folosite alături de stilizări vegetale și chiar de motivul zoomorf (cucoșei). Se coseau cu acul în punctul «bătrânesc», «pre un fir», «cruciți», «boghițe», «juvăț», «lanț»”, explică, în lucrarea menționată, Emilia Pavel. Aceste motive erau cusute fie cu „strămătură” (lânică), fie cu arnici sau mărgele, iar ornamentele variau, în funcție de zona etnografică.
Cămășile fetelor și femeilor tinere erau „înviorate” cu mărgele și fluturi, iar lâna cu care se coseau motivele era colorată. În schimb, cămășile femeilor mai în vârstă erau mai sobre, culorile altițelor fiind mai închise.
O foarte frumoasă simbolistică a cămășii femeiești o găsim descrisă în volumul „Comuna Straja și locuitorii ei”, publicată la sfârșitul secolului al XIX-lea, de folcloristul bucovinean Dimitrie Dan. Referindu-se la femeile din Straja (jud. Suceava), sat cunoscut pentru bogăția tradițiilor și obiceiurilor păstrate din vechime, dar și a portului național unic, acesta spunea: „Femeile poartă pe trup o cămașă lungă, care acoperă tot trupul până la glezne. Cămașa este din pânză de in, cânepă sau bumbac și are ciupac (guler), ca și cea a bărbaților. Când se apropiau femeile ca să primească sfânta cuminecătură, atunci îndătinează ele a veni cu cămașa descheiată la ciupac, ca semn că primesc sfânta taină cu tot sufletul”.
În monografia etnografică și folclorică „Putna de altădată”, autoarea, învățătoarea Ileana Crețan, explică modul în care era purtată cămașa odinioară: „Cămășile erau purtate direct pe piele în toate anotimpurile. Până înainte de Primul Război Mondial, fetele până la vârsta de 15-16 ani umblau vara «în poale», adică numai în cămașa încinsă pe mijloc cu frânghia”. Tot de la această vrednică învățătoare s-au păstrat câteva sfaturi legate de modul în care gospodinele întrețineau și curățau cămășile de sărbătoare, adică iile, cu mijloacele care le erau atunci la îndemână: „Cămășile de sărbătoare se spălau cu leșie foarte slabă ori numai cu apă și săpun. Vara se puneau întoarse pe dos la ghilit (albit) ca și pânzele, la râu”.
În Moldova, în anumite zone, cămășile femeiești se confecționau din borangic. Este cazul zonelor Colinele Tutovei, Tecuci și unele sate din Bacău.
Însă cele mai expresive din Moldova, atât prin croi, cât și prin ornamentică, au fost întâlnite în zona Vrancei. Printre acestea, cele mai spectaculoase modele sunt cămașa cu mâneca „învârtită”, de origine dacică, vizibilă și pe monumentul de la Adamclisi, și cămașa cu manșetă întoarsă. „La cămășile de Vrancea, altița e îngustă, fiind cusută cu strămătură și fir. Pe piept și spate ornamentele, numite râuri, sunt geometrice. Pentru confecționarea cămășilor se folosea pânza de in”, explică Emilia Pavel.
În patrimoniul UNESCO
Considerată de etnologi drept esența costumului nostru național, cămașa cu altiță (ia) este cea care a arătat, dintotdeauna, identitatea purtătorului. De aceea, grupuri de specialiști din ministerele de resort din România și Republica Moldova lucrează la elaborarea şi promovarea dosarului transnaţional de candidatură „Arta cămăşii cu altiţă - element de identitate culturală în România şi Republica Moldova”, prin care ia românească să poată fi înscrisă în Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii.
Ultima întâlnire de lucru a celor două grupuri a avut loc în luna februarie a acestui an. Dacă dosarul va fi finalizat, avem toate șansele ca în curând, pe lângă mărțișor sau colindatul de ceată bărbătească, să găsim și cămașa cu altiță pe această onorantă listă a celor mai mari valori mondiale. Ar fi și un gest de recunoaștere a unei capodopere identitare, dar și un mijloc de a o proteja de influențele străine de originea sa și, mai ales, de a încuraja conservarea pieselor vechi, care încă se mai găsesc în țară.
