Când nu se vor mai auzi colinde, cele rele vor pune stăpânire pe lume

▲ Crăciunul şi Paştele sunt cele mai aşteptate sărbători în comunitatea sătească tradiţională ▲ În postul de şase săptămâni care precede Crăciunul, oamenii se pregătesc intens, încercând să întâmpine cum se cuvine o sărbătoare de o asemenea importanţă ▲ În vechime, sărbătoarea Crăciunului nu se referea doar la ziua de 25 decembrie, ci reprezenta un complex de sărbători care, pentru oamenii comunităţilor arhaice, începea din Ajunul Crăciunului şi ţinea 12 zile ▲ Când oamenii se întâlneau pe drumuri, obişnuiau să se salute cu o formulă dispărută astăzi: „Hristos S-a născut!“ ▲

În tradiţia populară, la sfârşitul anului calendaristic, timpul este impur, periculos, iar lumea pământeană intră în haos. Odată cu Naşterea Domnului, lumea devine din nou pură şi primenită, aşa încât sărbătoarea este asociată simbolic cu restaurarea anuală a lumii.

Despre numele popular al Crăciunului sunt mai multe opinii, după cum a menţionat etnograful Marcel Lutic. Astfel, una dintre variante ar fi că acest cuvânt ar proveni de la latinescul „creatio“ - naştere, în timp ce altă variantă îl dă pe slavul „Karacun“, care semnifică moarte năprasnică sau spirit al morţii. O altă variantă este albanezul „Kërçum“, care înseamnă buturugă şi care aminteşte de buturuga care era aprinsă ritualic în noaptea Crăciunului.

„Pelincile Domnului“

Pe vremuri, se pare că în Ajunul Crăciunului era obiceiul să se postească pentru Maica Domnului, ea fiind în această zi muncită şi supărată, astfel că nu se mânca nimic de provenienţă animală. Însă oamenii aveau voie să mănânce din toate roadele pământului, astfel că unii obişnuiau să guste din fiecare dintre produsele pe care le aveau în gospodărie, asigurând astfel rodirea în anul care urma să vină.

Se mânca mai cu seamă „bob, pentru a avea saţ, perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte sau «pelincile Domnului», în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului pelinci, la urmă fiind lăsate găluştele cu păsat, despre ele existând credinţa că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală întruna clocotesc şi huiesc“.

Preotul, după ce binecuvânta bucatele şi casa, trebuia, potrivit obiceiului pământului, să şadă neapărat pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe. Dacă nu şedea, atuncis se spune că „nu vor şedea nici peţitorii, nici norocul, nici cloştile pe ouă!“

Multe practici din Ajun au ca principală grijă vitele din bătătură, care primeau de mâncare pe săturate, mai ales că „în această noapte s-a născut Hristos în iesle“.

Din toate mâncărurile pregătite, gospodina obişnuia să pună câte puţin într-o strachină, cu aceasta plină înconjurând casa de trei ori, conţinutul fiind dat ulterior vitelor, în speranţa că acestea vor fi sătule şi vor avea spor. Pentru „a avea frupt vacile“, nu se împrumuta nimic din casă în această perioadă, mai ales focul şi aluatul dospit fiind bine păzite şi nicidecum împrumutate.

De asemenea, orice fiinţă sau lucru care a fost împrumutat peste an trebuiau aduse neapărat acasă, pentru că, în caz contrar acestea „ar plânge“. Grija de a nu da nimic din casă se răsfrângea chiar şi asupra gunoiului. Acesta nu era scos din casă până la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscând să aibă tot anul musafiri. Fetele care voiau să se mărite trebuiau să măture în Ajunul Crăciunului, cu mare grijă.

În ajun de Crăciun, spre seară, toţi ai casei se aşează în jurul mesei, această masă fiind cu totul specială, existând credinţa că, alături de cei vii, participau şi sufletele celor plecaţi din această lume. Prin Bucovina, nimănui nu-i era îngăduit să se ridice de la masă până nu se terminau toate bucatele de mâncat, altfel se spunea că fugea belşugul din casă. Doar bărbatului i se îngăduia să se ridice pentru a încuia toate uşile pe timpul mesei, pentru a nu i se fura nimic din gospodărie în anul viitor. Femeia care se ridica de la masă risca să nu-i stea cloştele pe ouă. „Ca să iasă deodată puii“ se ridicau de la masă toţi odată.

În noaptea Crăciunului se spunea că cerul e deschis, iar cel care auzea cocoşii cântând în cer se spunea că va avea noroc la bani şi că va fi sănătos.

Iar pentru a atrage peţitorii, fetele mari puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea atunci când acesta va veni să mănânce.

O formulă de salut dispărută astăzi: „Hristos S-a născut!“

Încă din dimineaţa Ajunului, băieţii, mai puţin fetele, de obicei în cete, porneau la colindat. Darurile tradiţionale constau mai ales în colaci, numiţi şi „colindeţi“. Uneori, neamurile erau mai darnice, astfel că ofereau colindătorilor câte un bănuţ sau fructe.

Flăcăii ieşeau la colindat, adesea mascaţi, spre miezul nopţii, ceata flăcăilor având în toată această perioadă sarcini extrem de complexe în viaţa satului tradiţional. Colindătorii se întâlneau la o casă anume, scoteau fetele la joc a doua zi de Crăciun, asigurau ordinea în sat în timpul celor 12 zile de sărbătoare.

Oamenii primeau întotdeauna colindătorii, deoarece se spunea că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ vor ieşi diavolii şi vor pune stăpânire pe lume, neprimirea colindătorilor fiind socotită un mare păcat.

În apa în care se spălau înainte de Crăciun, oamenii puneau o nucă şi un ban, crezând că aşa vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani.

În zilele de Crăciun, prin Basarabia, se organizau petreceri, cunoscute sub denumirea de „cumpănii“, la acestea participând câte şapte-opt perechi. La cumpănii nu lipseau mâncarea, băutura, vorbitul, cântatul şi mai ales jucatul. De la un gospodar se trecea la altul şi tot aşa, până a doua zi, când satul răsuna de cântece.

Când oamenii se întâlneau pe drumuri, obişnuiau să se salute cu o formulă dispărută astăzi: „Hristos S-a născut!“

Colindele vestesc Naşterea Mântuitorului

Denumirea „colindei“ provine din cuvântul de origine latină „calendae“, derivat, la rândul lui, din verbul „calare“, „a vesti“. Astfel, mesajul principal al colindelor este cel de a vesti Naşterea Mântuitorului.

În seara de Ajun colindă mai ales copiii, simboluri ale purităţii care amintesc de îngerii ce au anunţat naşterea Domnului. În ziua de Crăciun, de dimineaţă, încep a colinda şi flăcăii, dar şi grupurile mai mari de colindători. Mergând din casă, în casă, colindătorii înfruntă nămeţii cântând „În drum spre Viflaim“, „Naşterea Domnului“, „Vestirea Păstorilor“, „Închinarea Păstorilor“, „Pornirea Magilor după stea“, „Închinarea Magilor“.

Colindătorii merg cu „Steaua“ care a vestit naşterea pruncului Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi către Betleem.

Vifleimul (Vicleimul) este transpunerea în tradiţia populară a oraşului naşterii lui Iisus, Betleemul. Această tradiţie, numită în unele locuri şi Irozii, aminteşte de Irod şi ceata sa, precum ofiţerul, soldaţii, cei trei crai sau magi, Melchior, Baltazar şi Gaspar şi ciobanul.

▲ Moş Ajun şi Moş Crăciun

Ajunul Crăciunului apare în chipul unui moş cumsecade, păstor, frate mai mic al lui Moş Crăciun. Copiii umbla cu Moş Ajunul, când întreabă pe la casele gospodarilor „Ne daţi ori nu ne daţi...?“ şi primesc nuci şi colaci.

Moş Crăciun cel care oferă daruri a fost iniţial un personaj negativ. Despre el se spune că era chiar stăpânul staulului în care Fecioara Maria L-a născut pe Hristos. El s-a împotrivit, la început, familiei sfinte care căuta un loc de odihnă. Însă, femeie milostivă, Crăciunesa i-ar fi ascuns pe furiş, fără ştirea soţului, pe Iosif şi Maria, în staul. Odată ce a aflat, Crăciun s-a înfuriat foarte tare astfel că el i-ar fi tăiat mâinile Crăciunesei. Însă Maicii Domnului i s-a făcut milă de femeie, şi astfel acesteia i s-au refăcut mâinile în scalda Pruncului. Văzând această mare minune, Crăciun îşi dă seama de marea greşeală pe care a făcut-o, astfel că, după ce se căieşte, aduce daruri Mariei şi Pruncului.

▲ Mersul cu Ajunul

Unul dintre cele mai vechi obiceiuri creştine legate de sărbătoarea Naşterii Domnului este „mersul cu Ajunul“ sau „mersul cu icoana“. În acest caz, preotul din fiecare parohie merge la credincioşii pe care îi are în grijă.

Dacă parohia este mai mare, ca număr de locuitori sau suprafaţă, se întâmplă ca preotul să umble din casă în casă şi câteva zile. Pentru această ocazie specială, preotul este îmbrăcat cu epitrahilul şi merge pe la fiecare gospodărie cu icoana Naşterii Domnului în mână, pentru a le aduce vestea minunată a naşterii lui Iisus. Preotul este însoţit de cântăreţ, iar când intră în casă, se cântă troparul Naşterii, apoi icoana se dă spre sărutare tuturor credincioşilor.

„Mersul cu icoana“ este aşteptat cu nerăbdare de cei mai mulţi, căci ea vesteşte apropierea sărbătorii Naşterii Domnului. Cu această ocazie, casa este binecuvântată atât prin prezenţa fizică a preotului, cât şi prin prezenţa simbolică a lui Hristos în icoană.

Obiceiul de a „merge cu icoana“ este atestat începând cu sfârşitul secolului al IV-lea, când s-a stabilit data de 25 decembrie ca dată de prăznuire a Naşterii Domnului. Preotul mergea pe la casele creştinilor în Ajun, atunci când se ţinea post. Acest obicei s-a extins de la Ajun la o perioadă de câteva zile, astfel încât toţi credincioşii să afle vestea cea minunată.

Astfel, practica „mersului cu icoana“ s-a păstrat cu sfinţenie de către preot. Acest obicei s-a îndeplinit întodeauna de către preot sau diacon care au primit harul, acesta fiind şi motivul pentru care aceştia se îmbracă în veşmintele liturgice.

În comunitatea rurală tradiţională, după momentul cântării troparului Naşterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă şi aşezate pe masă, lângă icoane. După ce alimentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor adormiţi, astfel încât şi aceştia să se bucure de de vestea cea minunată. Pentru sufletele celor adormiţi se pregătesc colăcei, bob fiert, grâu fiert, prune uscate, sărmăluţe de post, precum şi fructe, printre care mere şi nuci.

Bucuria sărbătorii Naşterii Domnului este completă prin participarea la Sfânta Liturghie din ziua acestui „praznic luminos“. Sărbătoarea începe în biserică chiar de dimineaţă, prin slujba Utreniei care este deosebită de cea săvârşită în celelalte zile. Toate cântările vorbesc despre Naşterea Domnului şi bucuria adusă lumii. În locul cântării „Ceea ce eşti mai cinstită...“, acum se cântă, în cinstea Maicii Domnului, Stihirile Mărimurilor Praznicului în care ea este lăudată ca una ce a luat parte la Taina Întrupării.

▲ Julfa sau „pelincile Domnului“

Unul dintre preparatele tradiţionale care se găsesc pe masa de Crăciun alături de cozonaci este julfa. Acest preparat se face dintr-un aluat simplu, nedospit, din care se coc turte subţiri pe plită. Ele au formă rotundă, acesta fiind unul dintre motivele pentru care au fost numite „scutecele sau pelincile Domnului“. Turtele se aşază una peste alta, odată ce au fost coapte, iar una dintre acestea se aşază pe masă, sub icoană. Din această turtă se împarte şi animalelor, pentru că şi ele au fost martore la naşterea prunclui Iisus.

Celelalte turte sunt însiropate şi aromate cu diverse condimente, iar între ele se aşază un strat de seminţe de cânepă, măcinate foarte fin şi amestecate cu zahăr. În gospodăriile de astăzi cânepa a fost înlocuită cu miezul de nucă, mult mai accesibil. Turtele se lasă astfel până a doua zi, pentru a se înmuia. Din această prăjitură se vor oferi porţii atât membrilor familiei, cât şi colindătorilor.

▲ „Astăzi S-a născut Hristos“

Astăzi S-a născut Hristos

Mesia chip luminos

Lăudaţi şi cântaţi,

Şi vă bucuraţi!

Mititel, înfăşeţel,

În scutec de bumbăcel

Laudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi!

Vântul bate, nu-L răzbate,

Neaua ninge, nu-L atinge

Laudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi!

Şi de-acum până-n vecie

Mila Domnului să fie

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi!

Steaua sus răsare

Steaua sus răsare

Ca o taină mare,

Steaua străluceşte

Şi lumii vesteşte

Că astăzi curata,

Prea nevinovata,

Fecioara Maria

Naşte pe Mesia.

Magii cum zăriră

Steaua şi porniră

Mergând după rază

Pe Hristos să-L vază

La Dânsul intrară

Şi se închinară,

Cu daruri vestite

Lui Hristos menite.

Şi de-acum până-n vecie

Mila Domnului să fie,

Tuturor cu bucurie

Şi de mare veselie.

Oraşul Viflaem

În oraşul Viflaem

Veniţi toţi ca să vedem

Că nouă ni S-a născut

Domnul cel fărâ de-nceput

Astăzi şi Cel de demult

Şi din proroci fericiţi

O prorocit Isailă,

Că se va naşte Mesia

Dintr-a lui Elisei neam

Şi din roada lui Avraam,

Mântuirea lui Adam.

Pe scaunul lui viclean

Crai, fecioarele cântau

Căci va naşte Precesta,

În ieslea dobitoacelor,

Bucuria maicelor

Culcă-Te, Crai îngeresc,

Culcă-Te-n palat ceresc,

Culcă-Te pe fân uscat

În scutece înfăşat

Păstorii Te-or lăuda,

Îngerii Îţi vor cânta,

Pe pământ să fie pace

C-asta Domnului Îi place,

Şi-ntre oameni bucurie

Şi o mare veselie,

Şi-ntru mulţi ani viitori,

Şi-ntr-aceste sărbători.

▲ Daruri şi brad în casele creştinilor din toată lumea

În Cuba, foarte important este Ajunul Crăciunului, numit şi „nochebuena“, adică noaptea cea bună. Masa tradiţională este cu friptură de porc, fasole neagră şi plăcinte tradiţionale, numite yuca.

În Islanda, la copiii cuminţi vin treisprezece Moşi Crăciun. Cu treisprezece zile înainte de Crăciun, primul Moş Crăciun coboară din munţi şi apoi pune dulciuri în ghetuţele copiilor, în vreme ce aceştia dorm. Dacă au fost cuminţi, copiii primesc dulciuri, fructe, iar dacă au fost obraznici, primesc un cartof. A doua zi, vine cel de-al doilea Moş, iar în fiecare seară îşi mai face apariţia câte unul. Apoi, pe 25 decembrie, primul Moş se întoarce la casa lui din munţi, până când, zi de zi, se întoarce câte unul. Ziua de 6 ianuarie este numită şi „Al treisprezecelea“ şi este considerată de islandezi ultima zi de Crăciun, pentru că în această zi, ultimul Moş Crăciun se întoarce la casa lui.

În Finlanda, familiile se reunesc pentru a petrece Crăciunul, iar seara pleacă la biserică pentru a participa la slujba specială. Acum se aprind lumânări la mormintele celor dragi, astfel că se poate vorbi de o adevărată „noapte luminată“. Moş Crăciun vine la copiii cuminţi, astfel el aduce, pe lângă jucării purtate în sania trasă de reni, şi minunate poveşti despre casa sa din Laponia.

În Suedia, la masa festivă se pregăteşte şuncă, peşte şi fasole, iar rudele îşi fac daruri.

Elveţienii îl aşteaptă pe Samichlaus (Moş Crăciun) care vine nu doar cu daruri, dar chiar şi cu bradul de Crăciun, în timp ce în Franţa este aşteptat, mai ales de către cei mici Père Noel care pune cadouri în ghetuţe.

În Germania, se petrece în familie, iar în unele locuri se cântă şi colinde. În seara de Ajun familiile se adună şi merg la biserică. În Spania, la loc de cinste sunt cei trei regi magi, care sunt sărbătoriţi la începutul lunii ianuarie.