Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Canonul cel Mare, poarta spre regăsirea adevăratului sine

Canonul cel Mare, poarta spre regăsirea adevăratului sine

Un articol de: Alexandru Prelipcean - 02 Mar, 2009

Canonul cel Mare este una dintre cele mai impresionante creaţii ale imnografiei creştine, în care se oglindeşte cu multă măiestrie tema pocăinţei. Prin tema pe care o propune Canonul cel Mare, suntem conectaţi la posibilitatea unirii dintre om şi Dumnezeu prin pocăinţă. Canonul cel Mare este o Biblie în miniatură, pentru că rezumă întreaga perioadă descrisă de Sfânta Scriptură, de la păcatul strămoşilor, peregrinarea fiinţei umane spre găsirea fericirii paradisiace şi terminând cu lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Prima săptămână a Postului Mare este deschisă de citirea, în patru părţi, a Canonului cel Mare sau Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul.

Conform biografiei greceşti, Sfântul Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc. Tradiţia ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtăşit pentru prima oară cu dumnezeieştile Taine. După studiile făcute în Damasc, la vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte, Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la Mănăstirea „Sfântul Sava“, de lângă Ierusalim. Se pare că aici şi-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală, Canonul cel Mare. Tot aici, la Ierusalim, va fi ales, de către patriarhul Teodor, secretar pe lângă locţiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani.

Model de întoarcere prin pocăinţă

Trimis la Constantinopol în jurul anului 585 de patriarhul Teodor, pentru a aduce adeziunea Patriarhiei de Ierusalim la hotărârile Sinodului VI Ecumenic, a rămas în Bizanţ, unde a fost hirotonit preot. În jurul anului 512 a fost hirotonit episcop pentru Gortina, în Creta. Un moment neplăcut din viaţa Sfântului Andrei Criteanul este adeziunea - la presiunea împăratului bizantin Filipikos Bardanes - la erezia monotelită, când a semnat actul Sinodului monotelit din 712. Unii liturgişti cred că acest canon de pocăinţă, redactat spre sfârşitul vieţii sale, ar fi expresia experienţei personale a căderii în păcat şi a revenirii la adevărata credinţă. De aceea el poate fi socotit „mistagogul căinţei“, ghidând pe cei care citesc stihirile canonului pe calea pe care a parcurs-o el însuşi.

Monument al imnografiei creştine răsăritene

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei şi a pocăinţei. Canoanele liturgice au apărut la sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite condac. Sfântul Andrei Criteanul a fost considerat drept „părintele canoanelor“, fiind deci primul alcătuitor de canoane şi iniţiatorul acestei specii imnografice în Biserica grecească.

Însăşi titulatura de „cel mare“ subliniază întinderea acestuia, un poem vast de 250 de strofe, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii.

Citit în primele patru zile din întâia săptămână a Postului Mare şi integral în joia din săptămâna a cincea, Canonul cel Mare, datorită gândurilor înălţătoare pe care le transmite, temelor necesare în viaţa fiecăruia (smerenia, pocăinţa, străpungerea inimii), precum şi a profunzimii sale devine un îndreptar şi un îndrumar pentru viaţa noastră. Conţinutul Canonului Mare e unul duhovnicesc, un profund dialog al omului păcătos cu propria conştiinţă, care-i atrage atenţia asupra celor săvârşite. Se poate observa alternanţa a două planuri: sufletul păcătos care-şi plânge păcatele pentru că nu a urmat calea drepţilor, ci a urmat largul drum al rătăcirii şi care din străfundurile inimii strigă: „Iartă-mă! Păcătuit-am la cer şi înaintea Ta!“ şi cel al fiinţelor umane ajunse la starea de îndumnezeire, prin pocăinţă.

Personajele Vechiului Testament, chipuri în care ne revedem propria viaţă

Canonul cel Mare este imnul (re)descoperii fiinţei umane prin pocăinţă. Întregul imn este străbătut de la un capăt la altul de căutarea dureroasă a frumuseţii de la început a omului, de necesitatea şi de importanţa redobândirii ei. Canonul este asemenea unei săli pline de oglinzi, în care ne revedem viaţa. De o parte sunt chipurile păcătoase care nu au urmat poruncilor divine şi au irosit darurile primite, au stricat armonia şi au pierdut curăţia cu care fuseseră înzestrate. De cealaltă parte sunt etaloanele în materie de vieţuire dumnezeiască, bine plăcută Făcătorului nostru, pe care trebuie să le urmăm. Exemplele puse în faţă sunt luate din Vechiul Testament. „Precum Cain, aşa şi noi, ticăloase suflete, am adus fapte spurcate Făcătorului tuturor, şi jertfă cu prihană, şi viaţă netrebnică; pentru acestea ne-am osândit împreună“, găsim în cântarea I a Canonului din prima miercuri a Postului Mare.

Sau un alt model negativ: „Înstrăinatu-te-ai suflete, de Domnul tău, ca Datan şi ca Abiron, dar din toată inima strigă: Iartă-mă! Ca să nu te împresoare pe tine prăpastia pământului“, spune Cântarea a VI-a a Canonului din ziua de marţi.

Dar personajele amintite în Canon nu sunt prezentate doar în latura lor păcătoasă, ci şi în efortul reapropierii lor de Dumnezeu, precum fiul lui Iesei: „Împreunat-a David, oarecând, nelegiuirea cu nelegiuire, că a amestecat desfrâul cu uciderea; dar îndată pocăinţă a arătat. Iar tu, suflete, mai viclene lucruri ai făcut, necăindu-te către Dumnezeu“, aflăm în Cântarea a VII-a din marţea săptâmânii I a Postului.

Aceste modele ne arată în fond că pocăinţa nu este o utopie, o fantasmagorie a unor oameni sau a unei religii, ci singura cale a fiinţei umane pentru dobândirea mântuirii. Chemarea pe care autorul acestor stihuri o adresează tuturor oamenilor este una de recunoaştere a greşelilor făcute şi a condiţiei păcătoase pe care o împărtăşim cu toţii: „Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău de te mărturiseşte la Ziditorul tuturor. Şi îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă.“

Citind Canonul cel Mare, avem sub ochii noştri povestea neamului omenesc, cu căderile, dar şi cu momentele lui de ridicare, istorie care începe trist, cu pierderea relaţiei cu Ziditorul lumii: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea pururea fiitoare şi de desfătare, pentru păcatele mele. Vai, ticăloase suflete!“

Pocăinţa cea aducătoare de bucurie

Apropiindu-se finalul Canonului, Sfântul Andrei face o transpunere impresionantă a pocăinţei. Dacă, până la Cântarea a noua au abundat modelele şi imaginile Vechiului Testament, Cântarea a noua vine ca o miniatură a celor patru Evanghelii. Mesajul central pe care-l propovăduieşte autorul cretan este în conformitate cu mesajul evanghelic: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Pocăinţa devine acum un izvor al bucuriei şi al nădejdii, care se opune totalmente deznădejdii în care am fi tentaţi să cădem. Drama pe care o trăieşte penitentul îşi află deznodământul din viitor: participarea lui la Învierea lui Hristos! Învierea reprezintă bucurie şi este trăită ca atare, la fel cum ar trebui să fie trăită şi pocăinţa, această transformare a cugetului şi a minţii pe calea reîntâlnirii cu Hristos, o lucrare vie şi permanentă pe calea mântuirii, pentru a gusta din bunătăţile dumnezeieşti, în care Stăpânul se face hrănitor nouă.

Acest adevăr este în fond „linia“ teologică a pocăinţei în Canonul cel Mare, o pocăinţă născătoare şi aducătoare de bucurie. Care tată nu se bucură de întoarcerea fiului său? Sau care fiu nu se bucură de reîntâlnirea cu tatăl său? Este o dragoste şi o bucurie care se manifestă reciproc: bucurându-te, simţi vibraţia bucuriei celuilalt şi te împărtăşeşti de ea.

Scopul pocăinţei reflectat în Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul nu este o descoperire abstractă a păcatelor, ci o depăşire a lor. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, trebuie să ştie că pocăinţa este atitudinea corectă, bine plăcută Ziditorului, singura capabilă să readucă frumuseţea primordială a făpturii. Prin pocăinţă, omul vindecă sufletul său rănit, repară înstrăinarea sa de Dumnezeu. În pocăinţă nu se mai găseşte sentimentul de culpabilitate, care face ca sufletul să se întristeze, ci se trăieşte sentimentul profund, receptarea vie şi conştientă a dragostei divine care coboară în adâncul fiinţei umane, în adâncul sufletului şi al trupului - ridicând făptura din nou la locul menit. Pocăinţa este născătoare şi aducătoare de bucurie, căci finalul ei este comuniunea cu Dătătorul vieţii.

Citeşte mai multe despre:   Canonul cel Mare