Carte de rugăciuni dăruită în 100.000 de exemplare de „un pios creștin”

Orice vreme este potrivită pentru a-i aduce în atenție pe înaintașii generoși care au iubit deopotrivă Biserica și națiunea, credința și poporul român, manifestându-se prin fapte concrete, demne de neuitare. În urmă cu douăsprezece decenii, în anul 1902, între tipăriturile publicate cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române se număra și o Carte de rugăciuni, imprimată și apoi distribuită gratuit în 100.000 de exemplare.

În spatele acestei fapte impresionante se afla „un pios creștin”, după cum indică, simplu, întâia filă a cărții. Era vorba de un om înstărit, cu un nemaipomenit exercițiu al credinței și milosteniei, pe care, la răscrucea secolelor XIX-XX, dragostea pentru Dumnezeu, sfinți, semeni și patrie îl implicase adânc într-o amplă și folositoare operă filantropică. Poate dintr-o credință dintotdeauna sădită în ființa sa, poate dintr-o arzătoare lucrare a pocăinței ca dar primit de la Dumnezeu pe parcursul vieții, negustorul sau comerciantul Iorgu Dumitrescu-Răcari (1851-1934) se implicase în ctitorirea a peste 20 de lăcașuri de cult nu prea departe de București și chiar în inima orașului, după cum dau mărturie contracte oficiale încheiate cu nume mari ale picturii bisericești, cum ar fi maeștrii Ștefan Luchian și Constantin Artachino, așa cum arată un document de curând identificat într-un fond al Arhivelor Naționale (Ministerul Finanțelor, Contract de învoială, № 1149 din 11 Maiu 1900).

Se pare că tocmai cu bine­cuvântatul prilej al târnosirii unei biserici închinate sfinților Nicolae, Gheorghe și Dimitrie, în satul Bâldana din partea de sud a Dâm­boviței, în luna decembrie a anului 1895, arhiereul Nifon Niculescu (1860-1923) al Mitropoliei Ungrovlahiei, cel care sfin­țise lăcașul, l-a întâlnit în chip pro­vidențial pe Iorgu Dumitrescu și din acest moment au început o conlucrare rodnică în spațiul larg misionar al Bisericii. Ctitorul, discret și smerit, era deja foarte angrenat în susținerea Bisericii, iar ierarhul aflat în primul an al hirotonirii, plin de entuziasm misionar, căuta sprijin pentru susți­nerea financiară în vederea tipăririi unor cărți care să ajungă în casele cât mai multor credincioși români. Astfel, cei doi se pun de acord la lucrul cel bun și vreme de peste două decenii, cu aprobarea Sfântului Sinod, vor aduce la lumină peste zece titluri de carte folositoare de suflet, imprimate și dăruite în sute și sute de mii de exemplare, fapt ce rămâne întru totul admirabil până în prezent. Câți oameni oare nu se vor fi mângâiat și alinat duhovnicește prin cele citite, câți creștini din vremea aceea nu se vor fi mântuit prin intermediul unei astfel de lucrări misionar-filantropice?

În continuare, ca mărturie istorică și prinos de recunoștință față de cei implicați, redăm precuvântarea alcătuită de arhi­ereul-vicar Nifon N. Ploieșteanu la cartea de rugăciuni publicată la București în anul 1902: „Piosul creștin și bunul român, d-l Iorgu Dumitrescu, comerciant în comuna Podu-Bărbierului, jude­țul Dâmbovița, care a tipărit cu a sa cheltuială mai multe cărți religios-morale și le-a împărțit gratuit creștinilor, observând că prin casele creștinilor ortodocși, mai ales de la țară, lipsesc cu desăvâr­șire cărți de rugăciuni, a rugat pe Sfântul Sinod al Bisericii noastre Autocefale Ortodoxe Române, prin petițiunea înregistrată la №№ 127 din 1901, să-i dea voie să tipărească, tot cu a sa cheltuială, o carte de rugăciuni care să cuprindă rugăciunile necesare în diferite împrejurări din viața creștinului. Sfântul Sinod, apreciind fapta lăudabilă a acestui evlavios și îmbunătățit creștin ortodox, a binevoit, în ședința din 11 Maiu 1901, a-i acorda Înalta Binecuvântare de a tipări prezenta carte de rugăciuni. Rugăciunile cuprinse într-însa sunt retipărite întocmai și neschimbat, după cartea de rugăciuni întocmită de Sfântul Sinod în anul 1899, și oferită ca dar Alteței Sale, Principelui Carol, cu prilejul împlinirii a 7 ani. Primiți, binecu­vân­tați creștini, această carte de ru­gă­ciuni care s-a imprimat în 100,000 de exemplare și se împarte ca dar din partea piosului creștin Iorgu Dumitrescu, și folo­siți-vă de ea, cu frica lui Dumne­zeu, cu credință și cu evlavie; căci rugăciunea făcută astfel străbate cerul și ne pune în legătură cu Dumnezeu” (Carte de rugăciuni, Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl, București, 1902, p. 4).

Aceste rânduri arată dragostea înaintașilor pentru rugăciune și grija lor ca și alții să se poată ru­ga și să știe cum să o facă, o gri­jă vitală actualizată cu precădere în Anul omagial-comemorativ 2022, dedicat temei mari a rugăciunii în viața Bisericii și celor care au practicat-o până ce s-au identificat cu ea, sfinților isihaști.

Ierarhul Nifon și ctitorul-filantrop Iorgu, cu siguranță, au înțe­les că rugăciunea este cel mai valoros dar în viața creștinului și din această rațiune duhovnicească a derivat și strădania lor, aceea de a tipări și difuza gratuit o sută de mii de exemplare dintr-o carte de rugăciuni. O simplă socoteală ne indică faptul că acest lucru însemna și încă înseamnă o avere considerabilă.

Nu lipsit de temei, în anii ’40, un vrednic preot, fost protoiereu și președinte de consistoriu, care a slujit mai bine de jumătate de veac la Altarul celui mai frumos și monumental lăcaș ctitorit de Iorgu Dumitrescu - Biserica „Sfân­tul Mare Mucenic Gheorghe” din Răcari -, lăsa următoarea măr­turie în paginile uneia dintre revistele centrale biseri­cești: „Iorgu Dumitrescu nu este prea cunoscut astăzi. Operele sale vor vorbi însă istoriei Bisericii Române din primul sfert al veacului XX și vor așeza pe acesta alături de marii ierarhi și dascăli ai Bisericii noastre, Grigorie IV Dascălul, Veniamin Costachi, Andrei Șaguna, în cinstea și pomenirea gene­rațiilor viitoare. Acesta a cheltuit o avere imensă, peste 20.000.000 lei-aur [!], cu tipărituri religioase și răspândirea lor în țară și la românii de peste hotare, până în America. Modestia sa nemaipomenită îl face ca să tipărească în sute de mii de exemplare cărți de valoare, cu cheltuiala sa și să le împartă gratuit poporului credincios, atribuind această jertfă «unui smerit anonim», «tipărite de un pios creș­tin», sau «de un creștin ortodox», cum scrie pe coperta tuturor căr­ților tipărite de el” (Proto­iereul Nicolae Dumitrescu, „Pioasă amin­tire”, în: Glasul Bisericii, 8-9/1946, p. 223).