Casa-„laborator“ a României, acum 90 de ani

Cum am scris şi cu alt prilej, anul acesta se împlinesc 90 de ani de la nefericitele zile ale Primului Război Mondial, când România, prinsă în cleştele de foc al celor două alianţe: Antanta şi Puterile Centrale, după multe ezitări şi îndemnuri, a ieşit din neutralitate şi a trecut alături de prima (4/17 august 1916), la 14/27 august anunţând intrarea în război. Drept consecinţă, după câteva săptămâni de iureş peste munţi pentru eliberarea Ardealului, armata română, lipsită de tehnica şi sprijinul aliat promis, a pierdut Dobrogea, Oltenia şi mare parte din Muntenia, punând în pericol şi capitala. Fiindcă la 11/24 noiembrie 1916 forţele inamice au trecut Dunărea şi se apropiau de Bucureşti, Consiliul de Miniştri a hotărât transferarea capitalei la Iaşi. Ca efect, sâmbătă, 12/25 noiembrie, ministerele şi autorităţile centrale, cu zestrea şi funcţionarii superiori îmbarcaţi în trenuri, plecau spre Moldova.

Potrivit jurnalului omului politic C. Argetoianu, în scurt timp, doar până la 20 noiembrie, Iaşul a fost „copleşit de puhoiul unei adevărate invazii“. Timp de doi ani, oraşul avea să fie capitala de război a României.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

În ziua de 12 noiembrie 1916, într-un tren special s-a urcat şi regina Maria cu familia şi o parte din personalul Palatului regal, plecând iute spre Iaşi, ca „ultima expresie a catastrofei“ (N. Iorga, „O viaţă de om aşa cum a fost“). A ajuns în gara Grajduri duminică 13/26 noiembrie şi acolo a rămas vreo două săptămâni, până ce i s-a găsit şi i s-a pregătit o locuinţă în sediul Comandamentului de Armată (unde-i acum Palatul Copiilor din Copou).

Pentru regele Ferdinand s-a amenajat o reşedinţă oficială, un Palat regal, pentru primiri, consilii militare şi şedinţe de lucru, abia în ianuarie 1917, în casa din strada Lăpuşneanu, unde locuise şi domnitorul Al. I. Cuza (astăzi Muzeul Unirii). Până atunci, a stat, împreună cu Cartierul General, în preajma Bârladului. La 23 noiembrie/6 decembrie 1916, oraşul Bucureşti căzuse sub ocupaţie, urmând apoi pe rând Ploieştii, Buzăul, Brăila, Focşanii.

Acum 90 de ani, ţara era în pragul înrobirii

Ce-a urmat se ştie. Cârduri imense de oameni au fost nevoiţi să părăsească teritoriile ocupate şi să pornească pe drumurile dureroase ale bejeniei într-un refugiu fără liman, mii şi mii de tineri ostaşi au căzut în lupte cu forţele inamice superioare din punct de vedere al dotărilor militare, iar alte zeci de mii de ostaşi împreună cu nenumăraţi civili au fost decimaţi de tifosul exantematic.

Pe lângă guvernul de la Iaşi, la Bucureşti - unde rămăseseră unii dintre politicienii filocentralişti (precum P. P. Carp, Titu Maiorescu, C. Stere, Al. Marghiloman, D. D. Pătrăşcanu, V. Arion etc.) - se forma o conducere provizorie „de giranţi“, loială inamicului, iar în primăvara anului 1918, întreaga ţară era ameninţată cu înrobirea. Acest ultim aspect fiind mai puţin cunoscut şi petrecându-se exact acum 90 de ani, se cuvine a fi amintit.

Aliaţii vestici aflându-se departe şi uneori în dificultăţi militare, singurul ajutor efectiv cu trupe era o misiune militară franceză de vreo mie de ostaşi şi cadre medicale plus mai multe mari unităţi ruse intrate în ţară la cererea guvernului român şi la îndemnul aliaţilor.

Începând însă revoluţia maximalistă (bolşevică), care a luat puterea la Petrograd în octombrie 1917, armata rusă a devenit inoperantă. Noua conducerea bolşevică încheind armistiţiul de la Brest Litovsk cu Puterile Centrale (22 noiembrie/5 decembrie), România a rămas singură şi a fost nevoită să facă acelaşi lucru la 26 noiembrie/9 decembrie 1917, semnând armistiţiul de la Focşani.

În această situaţie, guvernul condus de I. I. Brătianu a demisionat (26 ianuarie/8 februarie 1918), în locul său venind guvernul generalului Al. Averescu.

Învingător în luptele eroice de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz purtate în vara anului 1917, generalul Averescu a ajuns astfel în situaţia să ceară prelungirea armistiţiului rivalului său, feldmareşalul von Mackensen, şi să primească condiţiile grele şi înrobitoare ale păcii impuse de cuceritori: cedarea Dobrogei, rectificarea graniţelor apusene cu înstrăinarea unor teritorii şi concesionarea bogăţiilor naţionale.

Discuţii grele la palatul de pe strada Lăpuşneanu

Iaşii, capitala anilor de restrişte, trăiau zile cumplite. Sub presiunea ultimatumului, la Palatul regal din strada Lăpuşneanu se discutau, se analizau, se căutau căi de salvare.

După semnarea prelungirii armistiţiului, guvernul Averescu a fost înlocuit la 5/18 martie 1918 cu unul filocentralist condus de politicianul conservator Alexandru Marghiloman, chemat din Bucureşti cu misiunea să încheie pacea impusă de Puterile Centrale şi să salveze ce se mai putea.

Mârzescu „era, fără îndoială, singura personalitate populară din acele vremuri“

Fiindcă fiecare zidire însemnată a fostei capitale de război a trăit tulburătoare pagini de istorie, astăzi uitate, socotim că la această tristă aniversare se cuvine a aminti măcar câteva dintre ele.

Una este casa Mârzescu, situată vizavi de Universitate, pe Bulevardul Carol I din Copou. Era locuită de omul politic Gh. Gh. Mârzescu care, primar fiind, a reuşit ca în câteva săptămâni, în toamna anului 1916, să transforme oraşul patriarhal de vreo 80.000 de suflete în reşedinţă guvernamentală sau capitală vremelnică cu vreo 400.000 locuitori. S-a zbătut să asigure tuturor oropsiţilor un adăpost, casa sa şi Copoul devenind „centru al rezistenţei naţionale.“

Zilele lui noiembrie şi decembrie 1916, când asupra laşului se abătuse un puhoi de refugiaţi şi instituţii cu cereri de locuinţă, hrană şi ajutor material, fiind extraordinare, au fost consemnate şi de I. G. Duca: Mârzescu „făcea de trei săptămâni eforturi supraomeneşti ca să găsească tuturor locuinţe potrivite. Ceea ce a reuşit să facă în aceste zile a fost o adevărată minune.“ Căutându-l de dimineaţa până seara şi chiar noaptea, toţi cereau măcar o odaie, alimente, reclamau diferite greutăţi, că nu se împăcau cu gazdele etc. Mârzescu „era fără îndoială singura personalitate populară din acele vremuri.“

Născut la 4 iulie 1876, Mârzescu urmase Facultatea de Drept şi, intrând în viaţa politică, în 1914 a fost ales primar.

Chemat să conducă treburile Ministerului Agriculturii şi al Domeniilor, în decembrie 1916, când ţara era ameninţată cu foametea, Mârzescu a părăsit cu tristeţe Primăria.

Chiar şi după schimbarea din funcţie, necăjiţii tot pe el îl căutau la fostul birou sau la cel al refugiaţilor din Gara Mare. Cum nu era de găsit, câte unul venea acasă. Bătea la uşă disperat că se apropia seara şi rămânea fără adăpost. Cum procedase tot timpul, ministrul sau familia sa îl primea în marele salon de la parter, îl omenea cu o ceaşcă de ceai şi o felie de pâine sau ceva de mâncare şi dacă se înnopta îl găzduia în odăile de la parter sau din spate, transformate în dormitoare comune. Imobilul său era salvarea tuturor necăjiţilor.

„Gazda pribegilor“

Intrând în guvern şi preluând conducerea ministerului, locuinţa sa din Copou a devenit şi sediul consiliilor de miniştri şi al întâlnirilor liberale din acea perioadă. Pe acolo au trecut toţi politicienii refugiaţi la Iaşi, indiferent de culoarea politică, casa fiind pomenită şi de Nicolae lorga, care sublinia că Mârzescu era „gazda pribegilor în a cărui frumoasă casă cu două rânduri de la Copou se întâlneau“.

Faptul a fost confirmat şi de fiul său, în volumul „Gh. Gh. Mârzescu. Fapte şi impresii zilnice (1916 1918)“: „Casele noastre adăposteau conciliabile politice proantantiste şi nu odată pragul casei noastre a fost trecut de Berthelot şi Lafont. Numeroase consilii de miniştrii s-au ţinut în salonul dinspre stradă“. La unele, bărbierul ministrului, cu drapelul Franţei pe piept, intra în salon şi striga: „Vive la France“.

Guvernul din umbră, din casa Mârzescu

Nu departe, în strada Gh. Asachi nr. 5, era casa ministrului de Finanţe Emil Costinescu. Ambele case sunt locurile unde, potrivit lui I. G. Duca, „Guvernul României a luat toate măsurile din care după atâtea jertfe trebuia să iasă înfăptuirea visului nostru secular, precum şi marile reforme democratice pe care se reazemă organizarea politică şi socială a României reîntregite“.

Plecând de la putere în martie 1918, foştii guvernanţi nu au renunţat la activitate. Imediat s-a hotărât ca să se întrunească la Mârzescu, într-un fel de consiliu, unde au analizat problemele zilei şi au propus măsuri, întreţinând credinţa în izbânda finală şi transmiţând opiniei publice veşti necenzurate despre victoriile aliaţilor Antantei pe frontul apusean, primite prin radiotelegrafie de Ambasada Franţei. Acestea erau lucruri pe care guvernul Marghiloman, sever supravegheat de Misiunea Puterilor Centrale sosită la Iaşi în locul celei franceze a lui Berthelot, nu le putea face.

S-au format şi comisii pe specialităţi: Comisia legii agrare, Comisia electorală, Comisia administrativă şi Comisia industrială şi a muncii. Acestea întocmeau studii şi rapoarte ori iniţiau legi contra celor promovate de guvernul Marghiloman, ţinându-l în şah şi făcând propuneri concrete în loc de critici politicianiste.

Adunările aveau loc „în salonul cel mare care dădea pe strada Carol. Brătianu se instala pe un fotoliu lângă uşa dinspre antreu (la stânga cum intrai), fotoliu pe care dna Mârzescu l-a păstrat cu pietate şi pe care, spre amintire, a pus o mică placă comemorativă“ (I. G. Duca).

Salonul se umplea de militanţi, adesea intrând la întâlniri şi trecători de pe stradă, veniţi să afle adevărul despre situaţia ţării. Proiectele de legi se discutau ca într-un parlament şi se făceau publice prin gazetele „Mişcarea“ şi „Viitorul“ sau se răspândeau prin foi trase la şapirograf (copiatorul de odinioară).

Aşa a fost cu Legea reformei agrare, formulată la Mârzescu, dar a cărei aplicare a durat vreo 10 ani „în atmosfera de favoritism şi tranzacţii veroase care au compromis-o parţial“ (I. Gh. Duca).

Întâlnirile din casa Mârzescu semănau cu activitatea unui guvern în umbră, menţinând potenţialul foştilor miniştri şi formând cadre pentru guvernarea următoare.

„Miniştrii din umbră“ organizau şi întâlniri cu publicul, după care mergeau la Brătianu acasă, pe strada Lascăr Catargi, pentru alte discuţii, cum procedau când se aflau la putere.

Fiind prea mare aglomeraţia din casa lui Mârzescu, unele comisii se întruneau la locuinţele membrilor acestora. Comisia industrială, cu Vintilă Brătianu, I. G. Duca, Gh. Mârzescu, Dinu Brătianu, îşi găsise loc la doamna Gavrilescu, directoarea şcolii RFR (Reuniunea Femeilor Române), din strada Săulescu, unde stătea ministrul Alex Constantinescu.

Formându-se şi un comitet de propagandă, acesta întocmea manifeste, tot la Şcoala RFR, pe care le trimitea la Bucureşti, pe ascuns, cu vagonul lui Marghiloman. Însoţitorul acestuia, Nicolae Rău, le dosea chiar sub salteaua prim-ministrului, ca să nu fie găsite de controlul poliţienesc ce avea în pază trenul.

Casa de pe dealul Copoului, „laborator naţional“

Casa lui Mârzescu era ca o oază, era locul unde foştii guvernanţi găseau şi liniştea după care tânjeau, fiind blamaţi, ameninţaţi cu procese şi uneori chiar supuşi la injurii pe stradă . Cum spunea N. Iorga: se petrecea „fenomenul ostracizării“, care apare adesea la schimbarea guvernelor şi se consideră „caracteristic politicii româneşti“, petrecându-se şi pe timpul lui Eminescu, când la căderea guvernului lui Lascăr Catargi, înlocuitorii i-au mazilit din funcţii pe amploiaţii precedenţii, punându-i la zid pentru simpatie politică, poetul „rămânând fără serviciul de revizor şcolar“.

Evocând zilele acelea, ale primăverii anului 1918, gazeta „Mişcarea“ din 11 aprilie 1924 socotea casa lui Mârzescu drept „laboratorul naţional“ în care Guvernul şi Parlamentul, înlăturate de la cârma ţării se întruneau şi întocmeau planuri pentru România viitoare, victorioasă.

La fel mărturisea şi gazeta „Mişcarea“ din 23 noiembrie 1929: „Din ianuarie 1918, Parlamentul ţării s-a strămutat aici“ (era vorba de Parlamentul liberal, în opoziţie, căci cel guvernamental, procentralist, al lui Marghiloman, funcţiona la Teatru).

Plecând spre Bucureşti, victorios, la 14 noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale învinse ceruseră pace, şi România scăpase de ocupaţie, fostul prim-ministru Ionel Brătianu spunea despre casa Mârzescu: „Rămâne o casa istorică. Mii de oameni, pe care furia războiului îi silise să-şi părăsească familia şi avutul, au păşit timp de 2 ani pragul casei lui Mârzescu, având simţământul că într-o patrie sfârtecată, dar liberă, au totuşi un cămin de nădejde“.

Cu acelaşi sentiment al recunoştinţei nostalgice avea să scrie, la 29 noiembrie 1929, şi Vintilă Brătianu: „În Iaşi, şi îndeosebi în casa lui Gh. Mârzescu, s-a păstrat în timpul ocupaţiei străine, în ceasurile grele ale păcii din Bucureşti, nu numai nădejdea zilelor mai bune, dar şi fiorul sacru al rezistenţei naţionale“.

O placă memorială care s-a pierdut în 1944

Comemorîndu-se acele trepidante şi tulburătoare luni de restrişte şi speranţă, în ziua de 21 noiembrie 1929, pe faţada casei fostului primar al Iaşilor-capitală, la propunerea profesorului Gh. I. Brătianu se punea o placă purtând textul: „Aici a locuit strălucitul fiu al Iaşului Gh. Gh. Mârzescu (4 iulie 1878-12 mai 1926)“. „În acest oraş al marilor amintiri, casa lui Gh. Mârzescu evocă truda fără de seamăn şi credinţa fără şovăire.“ Placa a dispărut după 1944, odată cu multe alte relicve ale Iaşului de odinioară şi probabil că ar trebui regăsită şi pusă în rând cu celelalte mărturii din Războiul Reîntregirii.

Clădirea istorică, scăpată de sistematizare, se înalţă, încă, luminoasă, în faţa Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi.

Înainte de Mârzescu, celebra casă de la numărul 39 aparţinuse familei fostului scriitor Vasile Brăescu de la care a trecut familiei Diamandy, prin 1900 administrând-o Cleopatra Diamandy. Venind alinierea străzii Carol din anii 1910-1914 şi Primăria solicitând o bucată de teren pentru lărgirea străzii, Cleopatra a cedat teren fără plată, cu simţământ patriotic, spre amintirea aceluia care a fost Ion Gh. Diamandy, primar al Iaşilor.

Clădirea, umbrită de arborii bătrâni ai fostelor păduri şi livezi ca toate suratele din Copou, a suferit mari reparaţii capitale prin mai 1914, când Zoe Mârzescu, soţia politicianului, pregătea mutarea familiei pe Copou din casa de pe strada Vasile Alecsandri unde locuise.

Mârzescu, fiind un om cu totul devotat vieţii politice şi cheltuind o groază de bani cu şederea ministerială şi parlamentară în Bucureşti, prin iulie 1926, tot Zoe Mârzescu parcela grădina, oferind doritorilor vreo trei locuri de casă. Casa a fost moştenită apoi de Societatea Orfanilor de Război, creată de Gh. Mârzescu, soţia sa şi Olga Sturza.