Centenarul Primului Război Mondial și al Marii Uniri celebrat anul trecut a generat o veritabilă emulație în rândul cercetătorilor istoriei în a „scormoni” prin arhivele timpului și a aduce în fața noastră faptele și oamenii acelor ani. În acest fel, o mulțime de lucrări au văzut lumina tiparului contribuind, astfel, la avansul cercetării științifice. Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Interesul pentru cunoașterea primilor ani ai României Mari rămâne în actualitate. Pe această arie de interes se numără și lucrarea lui Viorel Domenico, intitulată „Unirea de după Unire prin Casele Naționale” și publicată, recent, la editura Karta-Graphic din Ploiești.
Viorel Domenico (n. 1947, Breaza) este ofițer de artilerie antiaeriană și rachete, licențiat în ziaristică. A fost redactor-șef al revistei „Viața armatei” în anii 1997-2000, apoi director al Studioului Cinematografic al Armatei (2000-2002), remarcându-se ca unul dintre cercetătorii istoriei cinematografiei românești, dar și ai istoriei recente a fenomenului Revoluției din decembrie 1989. În această dublă calitate, a publicat de-a lungul timpului 14 cărți de beletristică, de istorie a cinematografiei românești („Scutul de celuloid”, 1991), a revoluției din 1989 („După execuție a nins”, 1992, „Ceaușescu la Târgoviște”, 1999).
Această nouă carte se datorează unei legături sufletești cu locul natal, Breaza, unde opera socială a instituției Casa Națională și-a găsit o expresie aparte prin munca unor personalități remarcabile care au și viețuit aici, precum generalul Ion Manolescu, pe parcursul primei jumătăți a secolului al XX-lea. Structurată în trei părți derulate pe parcursul a 209 pagini, având și ilustrație, volumul abordează metodic întregul eșafodaj al Casei Naționale, ideile care le-au generat, personalitatea generalului Ion Manolescu, dar și anexe și o bogată addenda cu articole din presa interbelică, semnate de personalități între care Nicolae Iorga, Gh. Țițeica, Jean Bart, și care au elogiat această instituție.
În slujba satului și a orașului
Casa Națională a reprezentat o instituție concepută pe fundamente ale patriotismului și moralei creștine, iar geneza acestei opere a avut loc în tranșeele din Moldova, în anul 1917. „Casele Naționale au apărut ca răspuns la întrebări și nervi care frământau epoca și oamenii responsabili ai timpului”, ne spune autorul. Societatea românească de după Marele Război avea nevoie să fie unită, oamenii de la sate aveau nevoie de activități comunitare, de cunoștințe noi și cineva trebuia să întreprindă acest lucru. Instituția Casei Naționale avea ca misiune: „Prin învățuri și îndemnuri bune, să lucreze la desvoltarea minții, a sufletului și puterii poporului; iar prin premii și ajutoare materiale la cei ce se disting, să ajute la desvoltarea economică și culturală a poporului. Satele nu se mai pot ridica numai prin învățământ… fără colaborarea sufletească a oamenilor. Satele au nevoie și de temple în care viața să se manifeste și sufletul să zburde.
În vecinătatea bisericei și în apropierea școlii, prietenă și cu una și cu alta, nerâvnind la rostul niciuneia din ele”, Casa Națională se dorea a fi o instituție complementară bisericii și școlii, după cum se spunea într-un document al acelei epoci, în scopul de primenire a vieții rurale. Din punct de vedere organizatoric, aceasta se definea ca fiind un loc cu „o sală de sfaturi și teatru, o sală de bibliotecă și citit, o sală de muzeu, un pavilion de horă, aparate de gimnastică”, unde sătenii să petreacă timpul liber „cu folos și în bune condițiuni, pentru desvoltarea minții, a sufletului și a puterii lor”. Construită pe principii tradiționale, Casa Națională se baza pe „omul de nădejde”, fie că era sătean ori orășean care să respecte și să aplice fundamente creștine: iubirea aproapelui, binele și păstrarea curățeniei sufletești și trupești. Despre rolul Casei Naționale, Jean Bart spunea, în 1926, că acestea trebuie să „răspândească în masele populare învățături și îndemnuri bune, să creeze un focar de cultură și educație cetățenească”.
Prima Casă Națională a fost inaugurată pe 25 decembrie 1917, la Onești, și a fost ridicată din contribuțiile benevole ale ofițerilor armatei române. În următoarele trei luni, prin stăruința inițiatorului, colonelul Ion Manolescu, au mai apărut alte 18 Case Naționale în Ardeal, Muntenia, Basarabia, Bucovina și Moldova, iar pe 28 iunie Tribunalul Bacău a recunoscut juridic Centrala Caselor Naționale, care în 1919 a devenit „persoană morală și juridică prin Înalt Decret Regal”. Centrala avea o secție economică, îndrumată de economistul Grigore Stoicovici, și una culturală, condusă de către profesorul Gheorghe Țițeica.
Una dintre cele mai importante activități ale acestor Case Naționale a fost aceea că în cadrul lor se organizau ateliere meșteșugărești, școli de meserii unde orfanii de război primeau îngrijire, educație, adăpost și mâncare. În plus, după 3-4 ani aceștia erau ajutați cu un mic capital să-și deschidă ateliere „în locurile natale sau în alte sate pentru a sprijini prosperitatea economică a localităților”. În 1928, la un deceniu de la înființare, existau 61 de Case Naționale în țară, se organizaseră 3.000 de manifestări culturale, la care participaseră toate marile personalități ale țării. Istoria acestei instituții naționale se încheie în momentul în care regimul comunist preia puterea și interzice activitatea, naționalizând clădirile.
Un om devotat
Personajul care a inițiat acest demers și care a canalizat în epocă energiile creatoare ale națiunii, răspândind principiile morale creștine, poporanismul, patriotismul onest și lipsit de „zorzoanele extremismului”, a fost generalul Ion Manolescu. Personalitatea sa este prezentată pe larg de Viorel Domenico în recent publicata lucrare. Născut la Breaza, în 1869, într-o familie de comercianți, Ion Manolescu a urmat școala militară de subofițeri, apoi Școala Superioară de Război. În 1916 avea gradul de colonel și în această calitate participă activ la luptele de pe frontul din Muntenia. Apoi se distinge în Moldova, în luptele de la Mărășești. După război este numit atașat pe lângă Inspectoratul Școlilor Militare, apoi director al Societății Cultul Eroilor și al Institutului de Educație Fizică, iar în 1923 este avansat la gradul de general de brigadă. În 1929, generalul se pensionează primind aprecieri pentru întreaga sa carieră, în care a fost „un vrednic ofițer și un stâlp al culturii morale a armatei”. Fire dinamică, Ion Manolescu și-a continuat munca în folosul societății românești ocupându-se de Casele Naționale, scriind lucrări de istorie militară, fiind și un publicist activ. A refuzat să facă sau să se implice în politică, dar cu toate acestea, după 1944 este acuzat de atitudine anticomunistă și urmărit de Securitate. Fiul său este arestat, proprietățile îi sunt confiscate și își trăiește ultimii ani în sărăcie. Se stinge din viață în ziua de 17 mai 1958.
Ultima parte a cărții lui Viorel Domenico conține documente, cuvântări și câteva imagini ale clădirilor Caselor Naționale, ale unor activități etc. Fără îndoială, lucrarea „Unirea de după Unire prin Casele Naționale” este o valoroasă contribuție la cunoașterea istoriei, a unui demers social și creștin care a contribuit în epocă la progresul general al societății românești și la alinarea rănilor și durerilor în urma cărora s-a născut România Mare. Alături de opera lui Spiru Haret, de activitatea lui Dimitrie Gusti, și opera generalului Ion Manolescu rămâne ca un exemplu luminos de implicare și devotament față de semeni.
