Casa Rolla şi cerdacul unioniştilor

Iaşii din preajma Unirii aveau o înfăţişare total deosebită de cea a oraşului zilelor noastre. Era rustic, semănând cu un sat mare şi întins, străpuns de uliţe podite cu lemn ce începeau a deveni străzi prin şoseluire cu piatră de râu, doar Uliţa Mare având granit. Cum dintre acele uitate zidiri se mai păstrează doar câteva, vom vizita una ce merită văzută de acei cărora le sunt dragi amintirile străbunilor. Se află în spatele Parchetului,

din curtea căruia se şi zăreşte.

Asfaltarea străzilor a început abia pe vremea primarului Neculai Gane (1872), care a trăit şi înlocuirea iluminatului cu gaz a străzilor prin iluminatul cu curent electric din uzina electrică dată în exploatare la 6 mai 1899. Pe la răscruci şi-n poarta unor case se vedeau fântâni, unele cu cumpănă, iar ici-colo, în unele ogrăzi boiereşti, la câteva răspântii şi-n faţa unor mănăstiri (precum Golia, „Sfântul Spiridon“) şipotind câteva cişmele publice cu apă limpede adusă de la Copou, Ciric sau din dealul celor Şapte Oameni.

Cum apa din fântâni adesea n-avea gust bun, uneori fiind şi sălcie, pe lângă cişmele aşteptau rândul cârduri de târgoveţi cu cofăielele şi ciubăraşele în mână.

De-a lungul uliţelor boiereşti precum Uliţa Mare (Ştefan cel Mare), Podul Verde (Copou), Golia (Cuza Vodă) se însoreau casele marilor dregători, conace joase sau palate înalte cu două caturi, retrase de la stradă şi zidite în curţi largi cu florării în faţă şi cu livadă şi chiar o postată de vie în spatele ogrăzii plină de acareturi şindriluite: paravane, şuri, grajduri pentru cai şi bivoliţe, înconjurate de înalte stoguri de fân şi girezi de paie. De aceea, atunci când din cine ştie ce pricină lua foc o casă sau un acaret, pălălăile aveau făgaş slobod şi se întindeau iute, iar dacă mai sufla şi un vânticel - ferească Dumnezeu de furtună - în câteva minute ardea câte o întreagă uliţă şi chiar podul lor de lemn.

Printre clădirile simandicoase, în faţa unor case şi chiar a unor biserici din Uliţa Mare, Podul Vechi (Costache Negri), Sfânta Vineri (A. Panu), se înşirau prăvălii strâmte aciuate în clădiri joase cu tavanul din piatră sau cărămidă boltit, ca să reziste la primejdia de foc. Le slujeau dughengii armeni, greci şi evrei şi vindeau cu precădere stofe grele din mătase şi uriaşe şaluri turceşti, toate aduse de la Constantinopol, pânzării şi panglicării din Viena, odicoloane din Paris, fierării şi mărunţişuri de la Lipsca (Leipzig) - de unde numele lipscănării - şi tot neamul de băcălii luate direct din Orient sau pe ocolite din Lemberg, Cracovia şi Viena.

Uliţele erau „nişte lungi galerii de contrasturi“

O descriere a unei asemenea uliţe comerciale lăsa istoriei poetul Vasile Alecsandri, povestind despre „Iaşii în 1844“. După dânsul, uliţele erau „nişte lungi galerii de contraste. Lângă o casă mică şi ticăloasă vezi o magazie mare şi frumoasă cu ferestrele largi şi luminoase, în care strălucesc materii scumpe, bronzuri, cristaluri săpate, juvaieruri de aur, într-un cuvânt, tot feliul de lucruri de lux. Aproape de aceasta întâlneşti o crâşmă scârnavă ce vroieşte a fărmeca trecătorii prin butelcile mari, pline de rachiu stricat, carele stau înşirate pe laiţile de la fereastră. Vine pe urmă o băcălie înghesuită de panere cu roşcove, cu masline, cu piperi, în mijlocul cărora şede un grec uns de untdelemn ce priveşte cu plăcere la fumul ciubucului său, ridicându-se printre căpăţinele de zahar, pintre păpuşele de smochine şi pintre măturile spânzurate de bolta dughenii.

Dupâ dânsa se arată ochilor un şopron de câteva scânduri pârlite, în care străluceşte la para focului figura unui ţigan ferar. Mii de scântei zboară împregiurul lui în vreme ce el bate necontenit cu ciocanul peste ilău şi formează un tablou cât se poate de pitoresc. Mai departe se ridică o cafînea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu barbi lungi, de capete de cealmale, carele stau împrăştiete pe laiţile de la păreţi. Felegenele de cafe, ciubucile şi narghilele gioacă roluri însămnate în acea sală şir fumul de tiutiun domneşte în toată nourimea sa. Iată acum o spiţerie nemţască lipită de o tiutiungirie arminească. Aceasta poartă o fizionomie adevărat originală şi se poate numi magazia cea mai dischisă decât toate, fiindcă păretele ei despre uliţă lipseşte mai întreg. Ea este împodobită în faţă-i cu bucaluri mari pline de liulele, de imamele, de tiutiun; pin lăuntru este tixită de dulapuri, în care sânt întinse fel de fel de chisele cusute cu fir, tot soiul de mătănii de mărgean sau de chihlimbar şi prin colţuri stau grămezi de ciubuce de cireşi şi de iasomie. Marfa orientală ce se vinde într-însa, aşezarea-i curioasă şi mai ales figura caracteristică a armeanului ce trage necontenit ciubuc pe pragul uşii, îi dau un aer străin din care un zugrav ar putea face un tablou foarte original... Aici un cofetar italian se loveşte de un crâşmar jidov; mai încolo un croitor franţez se înghionteşte cu un ciubotar neamţ; mai departe o modistă parisiană dă braţul urnii ceasornicar şviţer. Tablele de deasupra magaziilor sunt toate alcătuite în limbi străine, şi mai ales în limba franţezâ, prelucrată după o nouă ortografic. Aşa, ceteşti Pottier în loc de Bottier, Confisseur de Suise, Tailleur d-hommes de Pest, Jouaillier ş.c.l. O singură tablă au cercat a să ţinea de naţionalitate şi sărmana au fost pricina că stăpânul ei era sâ se ruineze. Ea era scrisă în următorul chip: CRÂŞMA PENTRU PERSOA-NECINSTITE“.

Stăpânul, neştiutor de carte, nu observase despărţirea aiurită a silabelor ce îi făcea pe muşterii să fugă împuşcaţi, de locanta sa.

Întâlnire cu un bătrân conac, de pe la 1848

Străvechile case boiereşti, în majoritate, erau conace scunde, cu un cerdac mare în faţa şi cu multe odăi înşirate de-a lungul său, ca la hanuri.

Sfărmate sau lăsate la dos, pe vremea bonjuriştilor în locul lor se zideau altele mai noi cu două caturi, parter şi etaj, acoperite într-o primă mână cu şindrilă peste care se trăgea cu timpul o faţă de tinichea.

Cum dintre acele uitate zidiri se mai păstrează doar câteva, ca nişte uitate relicve bătrâneşti, vom vizita una ce merită văzută de acei cărora le sunt dragi amintirile străbunilor. Se află la partea de sus a străzii Lăpuşneanu, acolo unde se întâlneşte cu strada filosofului Vasile Conta, mai bine zis în spatele Parchetului, din curtea căruia se şi zăreşte.

Este pomenită de cărturarul V. A Urechia (1834-1901). Localizând-o, scriitorul povestea că vechea zidire cu poalele bogate, întinse peste cerdacul larg cât o hudiţă, cum se înfăţişa ochilor, pe la 1853, se afla „în dosul otelului Binder“, chiar în coasta Bisericii „Sfântul Neculai“ (botezată de târgoveţi şi „cel sărac“, ca să se deosebească de celălalt Neculai, „mai bogat“, din faţa Curţii domneşti).

Asta însemna că se învecina la stânga cu cimitirul bisericii existente până prin 1911, pe locul unde se înalţă acum Casa Studenţilor - clădire construită prin 1960. Conacul avea în faţă o grădină întinsă, iar peste uliţă - numită Sfântul Neculai sau a Rolei - se întindea ograda Hanului Binder, ocupată astăzi de blocul Expres - numit astfel căci la parterul blocului prin 1970 funcţiona un mare restaurant cu autoservire ale cărui săli sunt preluate în zilele noastre de Biblioteca Mihai Eminescu.

Zidirea uitatului han, falnic pe la 1860, există şi acum, lipită de blocul pomenit

În faţa bătrânei clădiri, cu cerdac mănăstiresc, se opri într-o zi, pe la ceasurile unu după-amiază, un licean îmbujorat. După ce şi-a inspectat, dintr-o privire, bunghii de la gheroc (redingotă) şi ciubotele straşnic văcsuite, sfios, a atins clopotul scării, aşteptând emoţionat să-i deschidă careva. Cum nu s-a clintit nimeni, a mai sunat o dată. În faţă i s-a înfipt atunci un fecior „înalt, cu frac şi mănuşi albe de bumbac“, întrebându-l, din scurt, ce pofteşte.

Auzind că musafirul necunoscut era chemat de „cuconul Vasilică“, l-a anunţat pe stăpân, conducându-l apoi spre salonul în care tăifăsuiau vreo câţiva bărbaţi. Săltându-se din canapeaua pe care se afla tologit, unul dintre ei i-a ieşit în cale, prezentându-l prietenos: „Iaca, tânărul autor al Visului (articol împotriva exagerărilor latiniste) pe care l-am citit deunăzi împreună“.

Privindu-i emoţionat, tânărului academist nu-i venea să creadă că bărbaţii aceia însemnaţi şi de vază în capitala Moldovei, după nume Vasile Alecsandri, Costache Rolla, Dumitrache Ralet şi Alecu Russo, îi citiseră „istoria“, tocmai publicată în „Calendarul“ anului 1853, scos de T. Codrescu în tipografia „Buciumului român“, şi găsiseră de cuviinţă să-l poftească în „aeropagul“ lor literar.

Încurajat de întâlnirea petrecută în casa cu înfăţişare de vechi conac moldovenesc a soţilor Costache Rolla şi Catinca (Alecsandri), la care trăgea când se afla la Iaşi iubitul frate, Vasile Alecsandri (1821-1890), din ziua aceea tânărul autor Vasile Alexandrescu Petreanu (născut la Piatra Neamţ) nu a mai lăsat în părăsire condeiul, silindu-se să merite onoarea de a fi primit în cercul făuritorilor Unirii.

Devenea istoricul, scriitorul, omul politic, parlamentarul, publicistul, muzeograful, ministrul Vasile Alexandrescu Urechia, „neobosit oştean al şcoalei“ şi autor al Istoricului şcolilor româneşti şi partizan al idei de organizare în Europa a unei confrerii (federaţii) latine - o Europă unită - pentru înfăptuirea căreia, atunci când ajungea ministrul Instrucţiunii în Moldova (1860), trimitea studenţi în Franţa, Spania, Portugalia, Italia şi cerând ministrului Camillo Cavour „să-i facă latini“.

O dată cu deschiderea Universităţii ieşene, la 25 octombrie 1860, Vasile Alexandrescu Urechia înfiinţa la Iaşi societatea Ateneul Român care, mutată apoi la Bucureşti, în capitala Principatelor Unite, devenea făclia nestinsă a culturii româneşti. Tot el a organizat şi Societatea pentru Învăţătura Poporului Român, pledând pentru instruirea gratuită a tuturor copiilor ţării, şi chiar a adulţilor prin şcoli populare.

Scria cu sârg, publica la gazete şi evoca cu dragoste figurile înaintaşilor. Profesor, mai întâi la Iaşi din 1857, era un aprig susţinător al educaţiei patriotice, cerând „şcolerilor“ să-şi iubească „naţiunea şi limba“ şi să-şi încălzească inima şi sufletul la focul nestins al „românismului“ pentru ridicarea ţării la nivelul celor apusene.

Om de ştiinţă deosebit de activ participa la multiple acţiuni internaţionale, fiind ales membru al mai multor societăţi şi preşedinte de onoare al Consiliului de Heraldică al Franţei, fiind şi cavaler al Legiunii de Onoare. „Santinelă a lumii latine la porţile Orientului“, cum îi spuneau unii, V. A. Urechia se „bătea“ cu acei care contestau continuitatea daco-romană a românilor şi-i copleşea cu dovezi, demonstrând prezenţa valahilor până la Atena, Epir, Tesalia.

Prezent la Congresul european de Orientalistică, ţinut în anul 1899, la Roma, făcea participanţilor o straşnică surpriză, aducând pe ardeleanul în cojoc şi iţari Badea Cârţan să depună o coroană la Columna lui Traian. Privindu-l, cei de faţă aveau să strige într-un glas „Un dac a coborât de pe columnă la picioarele ei!“.

Deschis şi ospitalier, salonul lui Rolla primise în martie 1846 şi pe „apostolul iluminat“ al Unirii, pe Nicolae Bălcescu, recunoscător după aceea, multă vreme, distinsei gazde „Madame Rolla“, cum îi spunea în scrisorile din 1847. Cu aceeaşi plăcere îl vizita deseori şi alt oaspete ales: poetul francez Edouard Grenier, şi cronicar fin al Iaşului din preajma Unirii, unde venise ca secretar intim al domnitorului Grigore Ghica (1849 - 1854). Musafir al lui Rolla prin 1850, muzicologul şi pianistul H. Ehrlich (1822 - 1899) i-a dedicat Catincăi un caiet de cântece româneşti.

În casa din Uliţa Rolei a locuit Vasile Alecsandri în anii Unirii

Spirit cumpătat, credincios cauzei reînnoirilor de la 1848, pentru libertatea cugetului în slujba cărora îşi pusese toată energia, participând la întrunirea din hotelul Petersburg, unde se discutau reformele şi la redactarea celor 35 de cerinţe scrise în casa lui Costache Sturza la 29 martie 1848 şi înfăţişate tot de el domnitorului Mihalache Sturza, „vrednicul patriot“ Costache Rolla s-a aflat „pretutindeni unde interesele naţionale cereau fapte priincioase“.

Numele şi locuinţa sa, în care „reprezentanţi ai cercurilor progresiste, unioniste, ale Iaşilor, se întâlneau cu plăcere“, au fost amestecate în toate marile acţiuni pentru Unire: petiţia unioniştilor către domnitor, din februarie 1856; întrunirea unionistă de la Socola, din iunie 1856; alegerea comitetului electoral al Unirii şi proclamaţia „litografisitâ“â, adresată poporului, în martie 1857; protestul împotriva falsificării alegerilor de către caimacamul Neculai Vogoride, alegerea Divanului Ad-Hoc, Rolla devenind secretarul Divanului.

În ceasurile acelea de zbucium şi luptă, cu toată fiinţa în slujba ţării, inima îi era însă înjunghiată de o mare durere. Acasă, Catinca, bolnavă de ftizie (TBC), se topea văzând cu ochii, iar în decembrie 1857 se şi pierdea, îndelung jelită de clopotele Iaşilor şi de poetul înstrăinat la Paris, unde-i murmura, printre lacrimi, versurile îndurerate: „Dusu-te-ai blândă stea şi dulce surioara mea/ şi-ai luat în zborul tău/ Dorul sufletului meu.“ („Surorii mele“).

Distrus sufleteşte, împovărat de împrumuturile pentru cheltuielile luptei electorale unioniste, şi dornic să achite drepturile de moştenire cuvenite copiilor Catincăi din prima ei căsătorie, în ianuarie 1858, vrednicul cetăţean, de felul lui „om tare“, se despărţea de cuibul „visurilor fericite“ din preajma Bisericii „Sfântul Neculai“, înstrăinându-l.

Restul vieţii, toată dragostea, o închină doar României, aşa cum ceruse Bălcescu, adresându-se poetului Vasile Alecsandri, zdrobit, prin 1847, de pierderea Elenei Negri. Participă la alegerea lui Cuza, în clădirea Muzeului de Istorie Naturală (unde şi locuia atunci), l-a sprijinit în guvern, ca ministru al Instrucţiunii şi înlocuitor la Externe, când Alecsandri pleca în „misie“ la Paris, şi se retrase apoi, sărac, bolnav şi uitat în casa unui prieten, înduioşat de soarta-i nemiloasă şi mizeria, ultimelor sale zile (1878).

Aici au vieţuit şi vestiţi medici ai Iaşilor

Conacul din uliţa Sfântul Neculai - zisă şi a Rolei - a trecut în mâinile vestitului magistru în „Hirurgie“ şi doctor în ştiinţe la Halle, Ludovic Russ-senior (1816-1888), ctitor cu Dumitrache Cantacuzino al Spitalului „Sf. Treime „din Tătăraşi şi cu Elena Cuza al spitalului „Caritatea“ (1880), diriguitor al Spitalului „Sfântul Spiridon“, chirurg eminent şi profesor al Facultăţii de Medicină.

Chemat la Iaşi din Austria, prin 1842, de către domnitorul Mihail Sturza şi de Iacob Cihac (conducătorul Societăţii de Medici şi Naturalişti), doctorul Russ devenea o personalitate europeană, larg cunoscută pentru operaţiile sale îndrăzneţe şi era dorit adesea de pacienţi de peste graniţe.

El a asistat-o pe Maria Obrenovici la naşterea feciorului Milan, viitorul rege al Serbiei, fapt ce avea să-i dea şi mai mare căutare. Stingându-se din viaţă prin noiembrie 1888, când se muta din strada Conta numărul 26 (odinioară), în „Grădina tăcerii“ din dealul Eternităţii, casa bătrânească, ascunsă în „grădina imensă, cu sere şi plante rare şi împodobită cu straturi de flori şi câmpuri de verdeaţă“, rămânea feciorului, Ludovic Russ-junior, medic la fel de renumit al clinicii medicale (1849-1911) şi profesor al Facultăţii de Medicină.

După decesul său, în ianuarie 1911, aşezarea a ajuns în proprietatea Elenei Volenti, de la care a trecut fiicei, Elena Sculy, căsătorită cu celebrul medic şi chirurg Leon Sculy (1853-1912), polonez de origine şi absolvent al facultăţilor de la Montpellier şi Paris şi primul decan al Facultăţii de Medicină ieşeană, înfiinţată din 1879.

În curtea parcelată se ridicau, după 1920, alte construcţii, închizându-i, rând pe rând, vederea: Casa Altein în colţ, la strada N. Gane (nr. 1), Palatul medicului oculist, generalul Sava Goiu, în faţă (terminat în anul 1928).

Uitată, străvechea zidire rămasă în spatele cochetului palat de la stradă (căruia i se adăuga aripa din spate prin 1995) rămânea să-şi depene amintirile, cu cerdacul (acum betonat) ce a adăpostit în faptul serilor pe marii bărbaţi ai istoriei şi i-a auzit sporovăind şi făurind planurile Unirii: Vasile Alecsandri, Costache Rolla, Dumitrache Ralet şi Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Grigore Ghica, Costache Negri, Alecu Cuza, C. Moruzzi, Basile Cantacuzino, Lascăr Rosetti, Mitică Rosetti, şi mulţi, mulţi alţii între care şi romanticul poet francez Eduard Grenier. Poartă numărul 30 la strada lui Vasile Conta şi are o aripă modernizată în strada lui Neculai Gane cu numărul 5.

Povestea i-o mai ştia, prin 1985, bătrânul pensionar Răducanu Constantin (născut în anul 1898), locatar al apartamentului din stânga clădirii, care a semnalat-o emoţionat semnatarului acestor rânduri, cerându-i verificarea cu documente.

Atunci când, la bătrâneţe, profesorul V. A. Urechia vizita Iaşii, unde avea rădăcini, fiind căsătorit cu Luiza Pester care moştenise faimoasa grădină Pester de la Copu, pe care o ceda statului pentru construirea Şcolii Normale Vasile Lupu, ilustrul cărturar se oprea uneori şi în faţa casei din strada Rolei.

O privea îndelung, iar când avea la îndemână o floare o depunea cu pioşenie pe cerdac - cerdacul unioniştilor -, cinstind astfel pe foştii săi dascăli, tot mai rar pomeniţi, de cei tineri. Spre neuitare, aducem şi noi acest modest buchet de aduceri- aminte.