Catedrala „Sfinții Arhangheli” din Paris, rod al filantropiei poporului român

Filantropia poate fi înțeleasă și ca expresie a legăturii între cei de același neam și credință chiar dacă temporar nu locuiesc în aceleași granițe. În decursul istoriei, Biserica a avut mereu un rol aparte și deosebit de important în diminuarea consecinţelor negative ale secularizării. Părintele profesor Mihai Vizitiu ­spunea că „întreaga ­filantropie a Bisericii, ca ­instituţie divino-umană, dar şi a fiecărui credincios, este împlinită prin ­împreuna-lucrare cu ­Hristos, cel mai mare ­filantrop, Care este şi rămâne prezent în Biserică până la sfârşitul veacurilor. El a ­făcut din filantropie cale spre desăvârşire”.

Sporind credinţa prin propovăduirea evanghelică, Biserica asigură stabilitatea socială, sentimentul de siguranţă a populaţiei, îi mobilizează pe oameni în efortul de a depăşi anumite dificultăţi economice. De aceea, în acest an comemorativ al filantropilor ortodocși români, se cuvine să ne aducem aminte și de ctitorii Catedralei Mitropolitane „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” din Paris.

Istoria unui locaș de cult emblematic pentru români este legată de arhimandritul Iosafat Snagoveanul (1797-1872), care nu a apucat să slujească în actuala Catedrală Mitropolitană din Paris. Într-o scrisoare datată din anul 1855, arhimandritul Iosafat Snagoveanul îi mulțumea domnitorului Grigore Ghica al Moldovei pentru ajutorul ce l-a dat - suma de 7.000 lei din Casa Statului pentru biserica comu­nității românești din Paris: „Biserica românească din Paris, cu toate silințele mele și cu ajutorul a câtorva binecredincioși compa­trioți, era aproape să se închiză, spre mulțămirea celui rău, dacă Măria Ta nu venea să puie razim, un braț puternic. Toată speranța mă părăsise că voi mai putea ține ceia ce am clădit. Îmi priveam fapta surpându-se, fără putere a o sprijini; însă întinzând brațele și strigând, glasul meu au găsit răsunet tare în pietatea Măriei Tale; căci pleca din băerile inimei mele, către o inimă românească! Mărească Domnul puterea voitorului de bine al românilor, fie ca nația românească să înflorească sub egida Înălțimii Tale, întărească brațul ce întemeiază acest sfânt locaș românesc, spre creșterea tinerimii studioase pe căile sfintei noastre religii, fie zilele Măriei Tale lungi și fericite faptele scrise adânc în tot ce este național și spre mărirea României. Sprijine Domnul tronul Măriei Tale, precum sprijini Măria Ta sfânta Sa Biserică. Primește, prea Înălțate Doamne, adânca recunoștință, ce-ți înalță de departe umilitul rugător către Bunul atotputernic, pentru vieața, sănătatea și împlinirea tuturor dreptelor dorințe ale Măriei Tale. Ale Măriei Tale către Dumnezeu rugător. Iosafat Arhimandrit. Paris, 25 Aprilie (7 Mai 1855)”.

Îngrijire părintească pentru studenții români săraci care studiau la Paris

Despre însemnătatea aceleiași capele românești la Paris, în 1860, vorbea tot arhimandritul Iosafat Snagoveanul, referindu-se la capela din 22, rue Racine, după cum nota arhiereul Veniamin Pocitan Ploieșteanul: „Fraților români, Capela română din Paris, prin numeroasele sale oficii religioase, morale și patriotice ce a săvârșit, dela 53 [1853] până acum, către junii studenți din Paris, adunați din toate provinciile României, ca să-și desăvârșească cursul învățăturilor lor, cu scop ca după întoarcerea lor în patrie să poată și ei a le comunica compatrioților lor, a dovedit îndestul, neapărată trebuință, ce se cere pentru o biserică românească, împrejmuită de camere, care pe lângă împlinirea datoriilor lor religioase, să serve totd’odată și spre locuința celor cu mijloace mai puține, și unde să fie o îngrijire părintească mai d’aproape atât pentru conduita și moralitatea lor, cât și spre împlinirea, mai cu exactitate, a studiilor lor scolastice”. Dorința arhimandritului Iosafat s-a împlinit, căci, în cele din urmă, a fost cumpărat alt locaș de cult, tot în Cartierul Latin al Parisului. Cumpărarea capelei dominicanilor închinată Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan din apropierea Collège de Dormans-Beauvais s-a făcut în septembrie 1882, la inițiativa Casei Regale (regele Carol I și regina Elisabeta fiind pomeniți în calitatea lor de ctitori) și cu sprijinul mai multor familii boierești și din fondurile Ministerului Cultelor, adică, în cele din urmă, din banii cetățenilor români. Reamenajarea bisericii pentru a fi conformă cultului ortodox și construirea unor anexe au durat aproape 10 ani, astfel încât biserica a fost sfințită în 31 mai 1892 de către Preasfințitul Părinte Inochentie Moisiu Ploieșteanul, vicar patriarhal.

Familii princiare și boierești, ctitori și binefăcători ai bisericii din Paris

Consacrarea bisericii din rue Jean de Beauvais din 1892 nu a însemnat încheierea unei etape din viața comunității ortodoxe române din Orașul Luminilor, ci și o continuă responsabilizare a membrilor acesteia. Grija față de biserică s-a manifestat în continuare prin gesturi filantropice notate tot de arhiereul Venianim Pocitan Ploieșteanul: „Pe lângă cei de mai înainte, găsim că au dăruit diferite odoare bisericii, cu prilejul sfințirii ei și mai în urmă: D-na. Eliza Vladimir Ghica: O perdea de catifea, brodată cu fir auriu, având și zugrăvită pe ea «Sfânta Treime». Valoarea 1.000 lei; Princesa Eliza Philipesco: O poală de icoană de catifea, cusută cu fir, pentru proschinitar (iconostas, n.m.) și zugrăvirea icoanei «Sfântului Ioan Evanghelistul», dela proschinitar; D-na General Arion: Iconița «Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul», îmbrăcată în argint; D-na Elena Dalles: Iconița «Sfântului Ioan Botezătorul», îmbrăcată cu argint și aurită; D-na Zoe Movilă: O față de masă, de mătase, cusută cu mătăsuri; D-na Emanoil Gradiș­teanu: Un orariu diaconesc de mătase, cusut cu mătăsuri; D-na Efrosina Golescu: Iconița D-lui Iisus Hristos, în argint; D-l Pană M. Pencoviciu: Un vas de argint de china, pentru sfințirea apei. D-ra Olympia Jiano: O poală de altar de mătase, cusută foarte fin cu mătăsuri, pentru proschinitar”.

Gestul filantropic al tuturor ctitorilor Catedralei „Sfinții Arhangheli” din 9bis rue Jean de Beauvais este unul care se vede și în prezent, căci datorită lor comunitatea românilor ortodocși din Paris are un locaș propriu de ­închinare. În contextul în care numărul românilor care locuiesc în afara granițelor României crește de la an la an, prezența Bisericii Ortodoxe alături de credincioși oriunde s-ar afla constituie o mărturie a responsabilității și a grijii față de poruncile evanghelice.