Catehetul, pedagog al sufletelor către viaţa în Hristos

Cheia în care se citeşte cel mai limpede scrierea Fericitului Augustin, De catechizandis rudibus, are în vedere comuniunea iubitoare, fraternă dintre învăţător şi învăţat şi trimite către un alt plan mai profund, premisă şi garanţie ultimă a legăturii dintre catehet şi discipol: modelul relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Această notă ne ajută să înţelegem şi sensul iconomiei mântuirii, dat fiind că episcopul african se foloseşte de paradigma iubirii omeneşti pentru a lămuri iniţiativa răscumpărătoare a lui Dumnezeu.

„Credința nu este fapta unui trup care face închinăciuni, ci a unui suflet care crede” (De catechiz. V, 9). Cu aceste cuvinte începe portretul creștinului Augustin în lucrarea sa De catechizandis rudibus (Despre catehizarea celor inițiați de curând). „Cu adevărat creștin e acela prudent în fața oricărei ispite, pentru a nu se lăsa corupt de prosperitate sau înfrânt de lucrurile potrivnice, chibzuit și moderat dinaintea abundenței de bunuri pămân­tești, puternic și răbdător în suferință” (De catechiz. XII, 27). Pentru a avea creștini buni trebuie să existe în primul rând cateheți exemplari.

Entuziasmul şi bucuria, semnele unui suflet sănătos

Problema relației/ conversa­ției între catehet și cel care pri­mește cuvântul nu se mărginește doar la organizarea instruirii celui din urmă. Dificultatea principală pentru cel care educă este de ordin psihologic, el trebuie să lupte împotriva tristeții, a plictiselii și a descurajării. E necesar ca în permanență catehetul să exprime bucurie în lucrarea lui pentru că, „dacă Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună (2 Corinteni 9, 7), și aici este vorba de arginți materiali, cu atât mai mult îl va iubi pe cel care dăruiește arginți spirituali. Ține însă de bunăvoința povă­țuitorului ca bucuria să‑l însoțească la momentul potrivit” (De catechiz. II, 4).

Desigur, există o imper­fec­țiu­ne inerentă oricărui discurs în toate catehezele, dar în loc să facem o fixație pe sentimentul apăsător al insuficienței pe care‑l încercăm în acele momente, se cuvine mai degrabă să luăm în considerare interesul pe care îl manifestă față de ceea ce se spune. E nevoie mai ales ca respectivul catehet, îl atenționează episcopul hiponez pe diaconul Deogratias, să discearnă motivele care pot slăbi moralul său și să găsească remediile care‑i vor permite să lucreze în stare de lejeritate spirituală, și nu de încordare. „Oricare dintre cauze ar întuneca seninătatea gândului nostru, trebuie căutate, cu ajutorul lui Dumnezeu, leacuri prin care să alungăm tristețea, să dăm frâu liber entuziasmului din suflet și să ne bucurăm în tihnă de un lucru bun” (De catechiz. XI, 14). Bucuria rămâne la Fericitul Augustin trăsătura constitutivă care trebuie să însoţească orice act de învăţare.

Primul lucru de care trebuie să țină seamă atunci când cineva catehizează și pe care trebuie să‑l transmită celor din fața lui este dragostea. Catehetul nu are voie să râvnească nimic altceva de la cei spre care coboară, învățându‑i doar mântuirea lor veșnică. „Să păstrezi mereu în suflet imaginea unei cloști care cu penele ei moi îi acoperă pe puii micuți speriați că, fugind trufaşi de aripile ei primitoare, devin victime sigure pentru păsările de pradă” (De catechiz. XI, 15), îi aminteşte Augustin lui Deogratias.

Modul în care are loc demersul catehetic, ca orice alt proces de învățare, descoperă ceva din psihologia comunicării: el trebuie să fie un schimb, o împărtășire, o sympathie în sensul cel mai profund, o unire a inimilor astfel încât să locuim unii în alții, o sublimare a prieteniei în iubirea care e obligatoriu să anime educația religioasă, cu atât mai mult cu cât aceasta descoperă dragostea lui Dumnezeu pentru umanitate de‑a lungul istoriei ei. De aceea, „dacă un suflet amorțit se trezește când se simte iubit și cel care deja clocotea se aprinde mai tare atunci când află că dragostea îi este împărtășită, este clar că nu există motiv pentru cineva să înceapă ori să sporească dragostea decât să se știe iubit când el încă nu iubește, ori să spere că îi poate fi împărtășită dragostea, ori să primească o dovadă atunci când iubește el cel dintâi (...) Hristos a venit în primul rând pentru ca omul să afle cât de mult îl iubește Dumnezeu și să cunoască aceasta tocmai ca să se aprindă în om iubirea față de Cel Care l‑a iubit cel dintâi și față de aproapele său, după porunca și exemplul Celui Care S‑a făcut aproapele omului, iubindu‑l pe când acesta rătăcea departe de Dumnezeu” (De catechiz. IV, 7‑8).

Dragostea devine astfel cheia ultimă pentru a înţelege relatarea biblică, chiar dacă aceasta nu se reduce pentru Augustin la o optică antropologică sau etică, ci trimite la evenimente aflate în centrul iconomiei dumnezeieşti în Vechiul şi Noul Testament: Hristos şi Biserica.

Cine caută adevărul fără trufie este eliberat prin darul iubirii

Sfaturile pe care Fericitul Augustin le împărtăşeşte fără zgârcenie diaconului cartaginez sunt cele ale unui om cu experiență, pline de bun‑simț, de finețe, de atenție față de celălalt, așa cum numai de la autorul Confesiunilor ne‑am putea aștepta. Putem considera toate acestea ca pe niște elemente ale unui mic ghid al animatorului, al celui responsabil de formarea duhovnicească a noilor convertiți. Din partea ultimilor se cere sinceritate, doar atât. Pentru că „cel care caută adevărul fără trufie este eliberat prin darul iubirii. Același Domn Iisus Hristos, Dumnezeu‑om, este și semnul dragostei divine față de noi, și exemplu smereniei omenești printre noi, ca tumoarea noastră mare să fie vindecată de un remediu și mai puternic. Un om trufaș este o mare nenorocire, dar un Dumnezeu smerit este o milostivire și mai mare. După ce îți propui această dragoste ca scop la care să se refere toate câte le spui, orice povestești, povestește în așa fel încât cel căruia îi vorbești, ascultându‑te, să creadă, crezând, să spere, iar sperând, să iubească.” (De catechiz. IV, 8)

Inevitabil, e de luat în seamă că Fericitul Augustin a știut să profite de îndelungata practică de orator, de reflecția sa asupra limbajului și a discursului în general, ca și de psihologia aplicată pe care o deprinsese din manualele de retorică. Bucuria pe care trebuie să o transmită catehetul, veselia, umorul său, entuziasmul și vivacitatea sa rămân calitățile pe care vorbitorii, sfătuiţi de teoreticienii retoricii, să le pună în lucrare pentru a fi elocvenți. La episcopul african găsim această fericită, dar rarisimă împletire între psihologia retorului și spiritualitatea creștină.

Nu putea să lipsească din De catechizandis rudibus tema pe care Augustin o abordează şi în De civitate Dei, unde apar cele două cetăţi, una a păcătoşilor, cealaltă a sfinţilor, a căror ridicare a început de la apariţia nea­mului omenesc şi va continua până la sfârşitul lumii. Subiectul drag episcopului african apare în expunerea Primei cateheze din opera amintită mai sus şi vine să amendeze situaţia celor care din rea-voinţă îşi închid inima în faţa lui Dumnezeu, socotind că aceasta nu va avea nici un fel de consecinţă asupra stării lor pentru eternitate. „Amestecaţi acum în ceea ce priveşte trupurile lor, spune Augustin referindu‑se la locuitorii cetăţilor pomenite mai devreme, dar diferiţi prin voinţele lor, în ziua Judecăţii, ei vor fi separaţi şi prin trup. Toţi oamenii care iubesc trufia şi puterea trecătoare, cu orgoliul ei deşert, se năpustesc în aceeaşi prăpastie, egal apăsaţi de pofte, uniţi prin asemănarea moravurilor şi a vinovăţiilor. În schimb, toate sufletele care ­caută cu smerenie slava lui Dumnezeu, nu pe a lor, urmându‑L pe El cu credinţă, aparţin şi ei unei singure comunităţi. Şi totuşi, Dumnezeu cel preamilostiv este răbdător faţă de necredincioşi, oferindu‑le prilejul să se pocăiască şi să se îndrepte” (De catechiz. XIX, 31).