Descrierea celei din urmă Cine a Domnului Iisus cu ucenicii Săi, înainte de Sfânta Sa Pătimire, constituie, în principal, fundamentul Tainei dumnezeiştii Euharistii. Întregul ansamblu de argumente istorico-biblice este esenţial pentru realitatea liturgică a Sfintei noastre Biserici.
În seara Joii celei Mari, de dinaintea preasfintelor şi mântuitoarelor Sale Patimi, Domnul Hristos Se afla în foişorul cel mare din Ierusalim. El săvârşeşte aici Cina cea de Taină, ultima masă pe care o serveşte alături de Sfinţii Apostoli. În acest context, El dă pâinii şi vinului semnificaţia noii realităţi euharistice, a Trupului şi Sângelui Său. Nu explică semnificaţia pâinii şi a vinului, ci le preface, prin cuvintele: „Acesta este Trupul Meu...“, „Acesta este Sângele Meu...“
Pregătirea mesei pascale
Relătările evangheliştilor despre Cina cea de Taină se aseamănă în punctele esenţiale, însă au şi câteva deosebiri care întregesc tabloul narativ al Evangheliei. Astfel, aflăm că: „înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit“ (In. 13, 1). Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca vorbesc despre faptul că „în ziua cea dintâi a Azimelor, când jertfeau Paştile, ucenicii Lui L-au întrebat: Unde voieşti să gătim, ca să mănânci Paştile? Şi a trimis doi din ucenicii Lui, zicându-le: Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei că Învăţătorul zice: Unde este odaia în care să mănânc Paştile împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare aşternut gata. Acolo să pregătiţi pentru noi“ (Mc. 14,12-15 comp. Mt. 26, 17-19; Lc. 22, 7-13).
În acel an, Paştile iudeilor cădea într-o zi de sâmbătă. Praznicul se începea însă de vineri seara, căci iudeii nu socoteau zilele de la răsăritul la apusul soarelui, ca celelalte popoare, nici de la miezul nopţii la miezul nopţii, cum se socotesc mai pretutindeni în vremea noastră, ci de la apusul la apusul soarelui. Sfântul Chiril al Alexandriei arată că înţelesul cuvintelor de la In. 13,1 se referă la faptul că Mântuitorul înainte de patima Sa, deşi cunoscând că timpul mutării Sale la ceruri bate la uşă, a arătat iubire desăvârşită faţă de ai Săi, care se aflau în lume. Aceasta a făcut-o din cauză că n-a luat chipul sau firea îngerilor, ci, fiind chipul lui Dumnezeu Tatăl, n-a socotit ştirbire să fie deopotrivă cu Dumnezeu, şi, pentru noi, care suntem în această lume, S-a deşertat pe Sine, şi Domnul tuturor a primit chip de rob, fiind mânat la aceasta de iubirea Sa.
Când s-a celebrat Cina cea de Taină?
Prima zi a Azimelor, adică 15 Nisan, nu cădea odată cu ziua jertfirii mielului pascal, ci imediat în ziua următoare. Constatarea că în limba poporului termenii „pascha“ şi „azima“ se succedau şi se foloseau fără deosebire, pentru a arăta întregul ciclu de opt zile al sărbătorii, de la 14 la 21 Nisan, trebuie să ne atragă atenţia asupra înţelegerii corecte a faptelor. Explicaţia aceasta nu micşorează, ci mai degrabă întăreşte observaţia făcută de exegeţii mai vechi şi mai noi că adjectivul „prima“ este folosit cu sensul de „precedentă“. Astfel jertfirea mielului se împlinea în timpul zilei precedente azimelor. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că „prima zi a azimelor numeşte (ziua) de dinaintea azimelor; căci era obiceiul pururea să socotească ziua începând de seara; iar pe aceasta o aminteşte, după care în seara Paştelui urma să se jertfească; căci venise joia Sâmbetei. Şi pe cea de mai înainte de azimi o numeşte, spunând vremea care urma să vină, Şi zice acesta: «A venit ziua azimelor»... astfel zicând, era aproape, era la uşă, arătând că pomeneşte seara acelei zile“ (Omilii la Matei). „Ziua cea dintâi a Azimelor“ este aşadar ziua de joi, care era mai înainte de Azime, pentru că azimele se mâncau vineri. Deci, Domnul îi trimite pe ucenici să pregătească Paştile joi, în „cea dintâi zi a Azimelor“. Pregătirile pentru Cina cea de Taină şi Cina însăşi s-au petrecut aşadar în „prima zi a azimelor“.
Azimă sau artos?
Bazându-se pe aceste cuvinte, cât şi pe nota că „ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile“ (Mt. 26,19), teologii romano-catolici pretind că Mântuitorul a serbat cu ucenicii, un adevărat Paşte iudaic, aşa cum cereau rânduielile Legii mozaice, cu miel şi cu azimă, şi că, din această cauză, Sfânta Euharistie s-a instituit nu cu pâine dospită, cum învaţă din vechime Biserica Ortodoxă, ci cu azimă. Cu toate acestea, vedem că Sfântul Ioan Evanghelistul spune lămurit că Domnul şi-a serbat Cina cea de Taină cu „o zi înainte de Paşti“ (13,1), adică joi seara, 13 Nisan. În acest context, este foarte clat că la Cina cea de Taină nu s-a mâncat miel fript, ci hrană obişnuită, „întingând în blid“ (Mt. 26, 23). Această scurtă notiţă, oricât ar părea de prisos, are o deosebită importanţă, arătând că pe masă erau aşezate mâncăruri lichide, în care se întingea cu bucăţica de pâine. Mai mult, după tradiţie, vreme de opt zile înainte de Paşti era strict interzis ca cineva dintre iudei să mănânce azime. Evangheliştii sinoptici ştiau bine ce sunt azimele (cf. Mt. 26,17; Mc. 14,12; Lc. 22, 7). Cu toate acestea, ne spun că Domnul, în timpul Cinei, „luând pâinea“ (gr. artos), o binecuvântează, prefăcând-o în mod tainic în Trupul Său. (Pr. Adrian Sprâncenatu)
