Cavalcada Sfintei Cruci, o reprezentare unică în creştinism

Înălţarea Sfintei Cruci este prăznuită astăzi şi în biserica veche din Pătrăuţi (1487), cea mai mică dintre ctitoriile ştefaniene. În acest sfânt lăcaş se află interesanta şi deosebita scenă picturală Cavalcada Sfintei Cruci, o reprezentare unică în iconografia bisericilor creştine.

Frescele interioare din biserica de la Pătrăuţi au fost datate prin intermediul inscripţiilor greceşti şi numele unor soldaţi poloni, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea sau poate mai vechi de această perioadă. Aceste picturi se remarcă prin simbolismul grafic şi prin gama cromatică deosebită, prin caracterul narativ şi realismul evenimentelor relatate. Dintre toate acestea, surprinzătoare prin dimensiune şi tematică este Cavalcada Sfintei Cruci, o compoziţie vastă şi neamaiîntâlnită în iconografia creştină.

Dinamism, precizie, claritate

Potrivit erminiilor stabilite încă din primele veacuri creştine, pictura interioară a lăcaşurilor de cult corespunde unui simbolism teologic raportat permanent la destinaţia fiecărui spaţiu sau punct din cadrul bisericii. Adică, fiecare scenă sau detaliu iconografic răspunde unor canoane sau legi prin care s-au fixat locul şi structura compoziţională, sigur, adaptate la tipul monumentului. Deşi a suferit numeroase refaceri în secolele XVI-XVII, decoraţia murală de la Pătrăuţi a intrat în atenţia noastră prin dinamismul, precizia şi claritatea desenului, adică prin aspectul natural al unor detalii rar întâlnite în epocă. Acest lucru este vizibil mai ales în cazul Cavalcadei Sfintei Cruci pictate pe zidul de apus al pronaosului, reprezentând aflarea Sfintei Cruci de către Sfântul Împărat Constantin cel Mare (274-337), dar atribuită de unii cercetători şi luptelor de apărare a creştinismului duse de Sfântul Ştefan cel Mare (1457-1504). Pomenirea Arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantin (315) şi Aflarea Sfintei Cruci (326) au intrat în cultul liturgic odată cu sfinţirea Rotondei zidite pe locul Sfântului Mormânt, la 13 septembrie 335, moment în care are loc Înălţarea Sfintei Cruci de către episcopul Macarie al Ierusalimului. Un alt corespondent îl aflăm în Aducerea Sfintei Cruci de la perşi, apoi la Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie 630. Deşi separată la început, Înălţarea Sfintei Cruci trimite la Arătarea Sfintei Cruci marcată din secolul al VIII-lea de duminica a treia din Postul Sfintelor Paşti, serbându-se ca şi aceasta, tot cu o zi de post. Din secolul al XII-lea, la 1 august este amintită "Scoaterea Cinstitului Lemn al Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci", printr-o procesiune şi sfinţire a apei mici, mai ales în Biserica rusă, iar Arătarea semnului Sfintei Cruci la Ierusalim se prăznuieşte la 7 mai, la acestea adăugându-se şi zilele de miercuri şi vineri ale săptămânii. Biserica Catolică serbează Cinstitul Semn al Sfintei Cruci la 3 martie, iar copţii şi arabii creştini, la data de 6 martie (pr. prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Bucureşti, 1993).

Particularităţi arhitecturale ale bisericii din Pătrăuţi

În comparaţie cu restul bisericilor incluse în circuitul turistic naţional şi internaţional, Biserica Înălţării Sfintei Cruci (1487) din Pătrăuţi este cea mai mică dintre ctitoriile ştefaniene (17,6 m lungime) şi singura destinată a sluji unei mănăstiri de maici. Ridicată spre a fi "...lăcaş pentru ostaşii răniţi în războaie", aceasta este datată printr-o inscripţie scurtă (1,44 x 0,21 m), în limba slavonă, de numai două rânduri, aflată deasupra uşii de intrare, pe faţada vestică, fără a indica, aşa cum ne-am obişnuit, timpul întemeierii, ziua şi anul sfinţirii: "Io Ştefan Voievod, Gospodar al Ţării moldoveneşti, fiul lui Bogdan Vodă, a început să clădească acest hram, în numele Sfintei Cruci, în anul 6995 (# 1487) luna Iunie 13" ("Repertoriul Monumentelor", Bucureşti, 1958, p. 61). Privit din afară, lăcaşul păstrează acelaşi tip de plan treflat cu turlă pe naos, lipsa contraforturilor mari de piatră clasându-l ca o excepţie în grupul bisericilor de care aparţine. Pronaosul pătrat, separat de naos printr-un zid deschis cu o uşă interioară, prezintă în ax o intrare decorată cu muluri gotice, terminate în arc frânt, iar naosul este luminat ca întotdeauna de două ferestre pe laturile de sud şi nord, asemănătoare celor de la abside şi acoperit de o calotă sferică susţinută de patru arcuri sprijinite la rândul lor pe console. Deasupra, pe cele patru arcuri mari, prin intermediul sistemului moldovenesc, se înalţă o turlă cu 12 laturi, cu bază pătrată, aşa cum întâlnim la Voroneţ (1488). Ferestrele sale sunt incluse în spaţiul firidelor încununate de şirul strălucitoarelor plăci ceramice, pătrate şi dreptunghiulare, smălţuite policrom, în nuanţe de verde, violet, albastru şi ocru, puse în valoare de contrastul volumetric al ocniţelor oarbe, situate imediat sub streaşina acoperişului de şindrilă. Întrerupte din loc în loc de spaţiile rămase goale din cauza unor distrugeri sau restaurări incomplete, plăcile au suprafaţa simplă, excepţie făcând o singură piesă aşezată pe latura de sud, ornamentată cu cercuri întretăiate, realizate prin incizare, amintind de "morişca" solară. Aceleaşi elemente ceramoplastice decorează partea superioară a celor trei abside semicirculare la interior, pentagonale la exterior, dar rotunjite în timp, mărginite de micile încăperi dreptunghiulare ale diaconiconului şi proscomidiarului. În prezent, suprafaţa faţadelor a fost acoperită cu un strat de tencuială văruită, ce împiedică determinarea profilului original al soclului şi zidăriei iniţiale, asemănătoare sau nu celei din macheta tabloului votiv, unde biserica prezintă un parament bizantin nemaiîntâlnit în Moldova: un apareiaj clar de pietre galbene, înconjurate de o bandă albă şi separate de linii roşii. Acestuia îi corespund la interior imitaţiile plăcilor de marmură, care înlocuiesc draperiile obişnuite, prelungind pavimentul până la nivelul scenelor iconografice regăsite numai pe faţada de vest, pictată între 1497 şi 1499.