"Puterea imperială bizantină, exercitată în ritmul şi ordinea cuvenită, reproducea mişcarea şi armonia pe care Creatorul o imprimă întregului Univers şi Imperiu, pentru a părea mai măreaţă supuşilor, iar prin aceasta, mai plăcută şi mai demnă de admiraţie", scria împăratul Constantin al VII-lea în lucrarea sa "De caeremoniis", unde descrie detaliile privitoare la viaţa cotidiană a curţii şi participarea împăratului la sărbătorile religioase. Constituit în timp, ca expresie fidelă a ideii imperiale bizantine, acest ceremonial se dezvoltase din cultul împăraţilor romani ai lumii vechi, dar cu notabilele transformări impuse de creştinism.
Trăgându-şi seva din tradiţia politică romană, dar împărtăşit consistent şi din lumea orientală, Bizanţul a rămas până azi, în lumina superficială a unei anume posterităţi, mai ales a celei cu iz raţionalist, drept o lume înţepenită în formalisme, înăbuşită de "forme fără fond", în care vorbăria goală şi limbajul "de lemn" s-au aflat la ele acasă, într-un adăpost din ce în ce mai primitor cu trecerea timpului. Această ultimă trăsătură a fost explicată prin preţuirea de care s-a bucurat retorica în spiritualitatea antică, disciplină faţă de care limba greacă a civilizaţiei bizantine avea o apetenţă sporită, mai ales comparativ cu latina, limbă sintetică şi cu tipare mai sobre.
Faptul reprezenta urmarea implacabilă a succesiunii sale directe din Imperiul Roman, unic şi universal, plasat de monoteismul creştin în fruntea ierarhiei statelor medievale, a acelei "familii de principi" conduse de împăratul de la Constantinopol. Acesta era "basileu credincios din mila lui Dumnezeu", încoronat de Christos în reprezentările plastice, dar de Dumnezeu (
theostephtheis) în textele scrise, ca stăpânitor suprem al lumii pământeşti, ale cărei ordine şi rânduială erau făcute după modelul împărăţiei şi al ierarhiei cereşti, apărător al păcii bizantine ca pace romană, precum şi al bisericii bizantine, căreia-i era în egală măsură "defensor" sau "epistemonarh". Începând din veacul al X-lea, el era şi împărat "autocrat", după modelul Pantocratorului ceresc. Scopul acestui adaos la titlu (
basileus kai autokrator) era de a evita contestările venite din partea suveranilor rivali ce-şi asumaseră acelaşi titlu imperial, mai ales din partea celui din Occident, adversar redutabil nu numai prin puterea sa reală, ci şi prin limba latină utilizată de apuseni în Biserică şi cultură.
Dificultăţi de protocol între împăraţii bizantini şi suveranii occidentali…
Nu e deloc întâmplătoare împrejurarea că un loc aparte în contestarea Bizanţului şi a civilizaţiei sale l-au deţinut în vremea Cruciadelor şi atacurile la adresa ceremonialului bizantin, văzut de cronicarii apuseni drept parte integrantă a mult-înfieratei de către ei "perfidia Graecorum". Prezenţa suveranilor apuseni pe teritoriul bizantin în vremea Cruciadei a II-a a pricinuit considerabile dificultăţi de protocol între ei şi Manuel I Comnenul. Tensiuni majore s-au ivit, spre exemplu, din atitudinea lui Conrad al III-lea, împărat german care, "nefiind câtuşi de puţin dispus să-şi mai tempereze orgoliul, avea pretenţia ca împăratul (bizantin) să-i iasă în întâmpinare în drumul său către Bizanţ, ba a mai născocit şi alte condiţii de acest gen pentru vizita sa (la Constantinopol). Basileul şi-a dat astfel seama că fandoseala acestuia n-avea nici un fel de limite şi nu l-a mai băgat în seamă". Adoptând o poziţie mai maleabilă, regele Ludovic al VII-lea al Franţei a renunţat la "aroganţa excesivă a lui Conrad", atrăgându-şi astfel o atitudine mai amabilă din partea basileului şi reuşind să viziteze frumuseţile, comorile şi nepreţuitele relicve păstrate în capitala bizantină. Ajuns la Palatul Imperial, Ludovic a avut parte şi de primirea basileului, care era însă aşezat pe un tron înalt, în vreme ce lui i s-a adus un scăunel jos, numit "sella" în latină.
Această complicată etichetă s-a constituit în timp, pornindu-se de la fundamentul latin, dar şi de la influenţele orientale accentuate prin "proskynesis", adică închinarea în faţa basileului, obligaţia celor din jur de a păstra tăcerea ("silentium", de unde calculul grecesc silention, sau corpul de gardă al "silenţiarilor") în prezenţa sa, detalii completate prin încoronarea imperială săvârşită încă din veacul al V-lea de către patriarhul devenit "ecumenic" cu începere de la Ioan al IV-lea Postitorul (582 - 595), fapt ce a atras reacţia papei Grigore cel Mare (590 - 604), care şi-a atribuit sintagma "servus servorum Dei", menţinută şi azi în diplomatica pontificală.
Pe baza originilor romane şi a cultului imperial roman, doctrina politică a atotputerniciei imperiale şi a omului providenţial ajuns s-o deţină întrucât "încă din pântecele maicii sale" fusese desemnat de Dumnezeu cu această misiune, s-a precizat, cristalizat şi acomodat în timp prin legitimitatea dinastică în cadrul unei aceleiaşi familii, prin rolul împărătesei devenite "Augusta", al rudelor şi mai ales al fiilor asociaţi la domnie (practică moştenită tot din Imperiul Roman şi preluată pe o scară mai largă de suveranii medievali, inclusiv de voievozii noştri), cu un primat virtual al "porfirogenezei", prin rolul însemnelor imperiale, completate prin însemnele şi vestimentaţia specifică fiecărei demnităţi de curte sau publice. Asemenea amănunte figurează în scrierile ce alcătuiesc literatura bizantină de ceremonial.
Basileul în zilele de sărbătoare
În ajunul fiecăreia dintre menţionatele sărbători, la ora obişnuită a cortegiului zilnic prepoziţii merg în Tricliniul de Aur (Chrysotriklinos), amintind suveranilor sărbătoarea din ziua următoare şi primind de la aceştia dispoziţia de organizare a procesiunii. La rândul lor, prepoziţii dădeau în acest sens dispoziţii personalului camerei imperiale (
koubouklion, fostul "Sacrum cubiculum"), adică aşa-numiţilor
koubikoularioi, apoi catepanului, căpeteniei gărzilor palatine, precum şi celor doi demarhi, unul fiind căpetenia demei Albaştrilor, celălalt al demei Verzilor. Prefectul sau eparhul ("hyparchos", adică iparhul, în textul lui Constantin al VII-lea) Capitalei curăţa şi împodobea căile de acces cu decoraţii florale de sezon.
În ziua următoare, marele portar (
megas pappias) deschidea poarta Palatului, pe care pătrundeau prepoziţii,
vestitores, care luau toiagul lui Moise, vestiarii garderobei imperiale, care se ocupau şi de coroane, spătarii ce aveau grija armelor, după care suveranii, "îmbrăcaţi în skaramangion, ies din apartamentul sacru făcându-şi rugăciunea în Chrysotriklinos, unde se află sfânta şi dumnezeiasca icoană a Domnului Nostru Dumnezeu aşezat pe tron, iar prepoziţii îşi fac intrarea cu o plecăciune adâncă în faţa suveranilor. Aceştia îmbracă atunci veşmântul sagion ţesut cu aur, ieşind prin Phylax. La Sigma îi întâmpină corpul manglaviţilor, logothetul împreună cu prefectul înscrisurilor (
ho epi tou kanikleiou), şeful cancelariei şi protonotarul. Ei prezintă omagiile lor suveranilor şi-i escortează în continuare".
Cortegiul trecea astfel pe la Biserica Maicii Domnului, unde împăraţii primeau de la prepoziţi lumânările încredinţate acestora de un cubicular, apoi cu lumânările în mâini suveranii treceau pe la Biserica Sfintei Treimi, unde se închinau de trei ori în faţa moaştelor, iar la Baptister cubicularii aşezau lumânările ţinute de împăraţi la cele trei cruci existente acolo. Se ajungea astfel la Augusteus, unde suveranii erau primiţi de personalul gărzii şi de cel de la Chrysotriklinos, care le prezenta omagiile împreună cu ceilalţi. În camera octogonală din faţa Bisericii Sfântul Ştefan, Întâiul Mucenic, era depus veşmântul imperial, suveranii aducând omagiile lor prin trei înclinări, mulţumind lui Dumnezeu şi închinându-se "la marea, frumoasa şi preţioasa cruce a Sfântului Constantin". În apartamentul sau dormitorul de la Daphne, referendarul aducea din partea patriarhului instrucţiunile privind rânduiala de desfăşurare a ceremoniei bisericeşti din ziua respectivă, pe care prepoziţii le aduceau la cunoştinţa suveranilor. Urma îmbrăcarea acestora cu "strălucitele hlamide", apoi aşezarea coroanelor pe capul lor. Astfel încoronaţi, suveranii pătrundeau în Triklinos-ul din acelaşi Augusteus, unde se aflau logothetul "tou dromou", "ho epi tou kanikleiou", catepanul şi gărzile Palatului. În interiorul marii porţi de la Augusteus se aflau medelnicerii (
nipsêstiarioi) cu ligheanele de aur, împodobite cu pietre preţioase. În afara porţii de la Augusteus începea etapa următoare a procesiunii, împăraţii primind omagiul corpurilor superioare ale demnitarilor: magistroi, proconsuli, patrikioi, strategi, deţinătorii marilor oficii (
offikialioi) şi clisurarhi.
Faza următoare a procesiunii avea loc la Onopodion, unde împăraţii erau aşteptaţi de amiralul flotei ce păzea Capitala (
droungarios tês viglês), de cel al întregii flote, primind din nou omagiul grupurilor din cortegiu, în prezenţa maestrului de ceremonii (
ho epi tês katastaseos).
Se trecea în continuare pe la marele Consistoriu, unde se mai adăugau cortegiului şeful cancelariei (
protoasekretês), protonotarul cu subalternii săi (secretari, notari şi chartulari), pe la Triklinos-ul Candidaţilor, apoi pe la cel al Excubiţilor, unde procesiunea mai dobândea sceptrele numite
vêla, labara şi kampêdêktoria, precum şi steagurile unor corpuri militare.
De la Lychnoi, unde suveranii aprindeau iarăşi lumânări, conform protocolului, se ajungea la Tribunal, unde începea seria recepţiilor: prima de către democratul Albaştrilor sau domesticul Scholelor, cealaltă căpetenie a demei, cu reprezentanţii mai de seamă ai acesteia, ca negustorii de mătase (vestiopratai) ori argintarii (
argyropratai).
A doua primire avea loc la propileele de la "Sfinţii Apostoli", de către dema Verzilor, prin democratul acestora sau eskoubitos, a treia şi a patra la Poarta de Bronz (Chalkê) şi dincolo de aceasta, a cincea, la marea poartă ce ducea la Augusteon, zisă şi Melete, oficiată de către demarhul Verzilor, împreună cu facţiunea Roşilor, iar a şasea la orologiul de la Sfânta Sofia, de către demarhul Albaştrilor, cu facţiunea Albilor.
Intrarea la "Sfânta Sofia" se făcea prin Poarta Frumoasă, după care prepoziţii le scoteau împăraţilor coroanele de pe cap, în bolta coloanelor de dinaintea intrării în narthex, adică în locul care în bisericile ortodoxe avea să marcheze tinda sau exonarthexul, patriarhul cu clerul său aşteptând cortegiul imperial la intrarea în narthex.
Caracterul sacru al demnităţii imperiale s-a accentuat cu trecerea timpului
După slujba din interiorul Sfintei Sofii, desfăşurată cu acelaşi
respect al protocolului - de data aceasta deopotrivă laic şi eclesiastic -, revenirea la Palatul imperial se făcea în sens invers, pe aceeaşi rută anterioară. Cântările religioase şi urările adresate împăraţilor cu ocazia acestor recepţii sunt descrise amănunţit în al doilea capitol din "Cartea Ceremoniilor".
În evoluţia ceremonialului bizantin, detaliile descinse din perioada precreştină s-au estompat cu trecerea timpului sau, în unele cazuri, au fost mascate sub un veşmânt nou, elementele creştine afirmându-se cu tot mai multă vigoare, iar caracterul sacru al demnităţii imperiale accentuându-se în mai mare măsură decât acela al persoanei împăratului. Epitetele legate de doctrina creştină le surclasează şi chiar le înlocuiesc pe cele ţinând de moştenirea antică legată de "divus", termen al cărui corespondent grecesc "theios" se şterge în faţa lui "hagios", care şi în domeniul eclesiastic are conotaţii mai înalte decât "hieros", acesta din urmă mai apropiat de moştenirea antică. Înţelegem astfel mai bine rostul imnului "Trisagion" în ceremonialul bizantin, mai ales în încoronarea imperială. Faptul că urările la adresa suveranilor, cântările cu iz laic, dar mai cu seamă cele din cadrul slujbelor bisericeşti sunt repetate de trei ori, cum e cazul şi în "Trisagion", ţine de semnificaţia specială a cifrei trei, de Sfânta Treime în învăţătura creştină.
Am stăruit asupra unor crâmpeie din ceremonialul curţii bizantine în perioada de apogeu a Imperiului, aşa cum acestea reies din descrierea împăratului Constantin al VII-lea. Deşi le-am redus la dimensiuni cât mai concise, este evident faptul că detaliile acestei descrieri se constituiseră în timp, ca rezultat al unei multiseculare evoluţii, cum de altfel nici nu aveau să rămână aceleaşi în veacurile următoare, când statul bizantin a suferit atâtea vicisitudini. Modificări esenţiale au trebuit să survină încă din vremea Comnenilor, când Palatul Sacru sau Marele Palat a început să suporte rivalitatea noii reşedinţe de la Blachernai, sau după anul 1346, când "Sfânta Sofia" a fost serios avariată în urma unui cutremur de pământ, biserica de la Blachernai preluând temporar rolul Marii Biserici în ceremonialul de încoronare. Nu mai vorbim de schimbările impuse de perioada niceeană, când Constantinopolul a devenit centrul Imperiului Latin de Răsărit (1204 - 1261). Nu e deloc întâmplător faptul că, în veacul al XIV-lea, tratatul lui Pseudo-Codinos nu mai ştia cu precizie cum să explice unele demnităţi, ca şi unele detalii din ceremonialul curţii bizantine de atunci.
Constituit în timp, ca expresie fidelă a ideii imperiale bizantine, acest ceremonial se dezvoltase din cultul împăraţilor romani ai lumii vechi, dar cu notabilele transformări impuse de creştinism, care-l aduseseră la o veritabilă liturghie imperială. Dacă această liturghie s-a ofilit şi chiar a dispărut cu trecerea timpului, ca şi Imperiul care s-a prăbuşit, Bisericile ortodoxe i-au preluat unele din aceste rosturi străvechi, încadrându-le în propria liturghie creştină, care păstrează până astăzi ceva din semnificaţiile, precum şi din detaliile ce reconstituie atmosfera de odinioară, în special pe aceea a marilor sărbători sfinte.
Puterea imperială terestră copiază armonia celestă
Dintre toate, cel mai amănunţit şi mai important prin detaliile privitoare la viaţa cotidiană a curţii şi participarea împăratului la sărbătorile religioase este "De caerimoniis", operă a "iubitorului de Christos şi întru Christos Împăratul cel veşnic împărat" (Constantin al VII-lea), căruia această lucrare i-a fost mai scumpă decât orice alt lucru, întrucât prin ea, datorită unei ordini lăudabile a lucrurilor, "puterea imperială se arată şi mai măreaţă, mai sporită în prestigiu, iar prin aceasta ajunge minune de admirat pentru neamuri, ca şi pentru ai noştri supuşi. Căci e ştiut că multe lucruri sunt de natură să dispară în trecerea îndelungă a timpului, care le-a creat, dar le şi face perimate... În acest mod, puterea imperială, exercitată în ritmul şi ordinea cuvenită, să poată reproduce mişcarea şi armonia pe care Creatorul o imprimă întregului Univers şi Imperiu, să pară şi mai măreaţă supuşilor noştri, iar prin aceasta mai plăcută şi mai demnă de admiraţie".
Considerabil mai extins decât cele ce urmează, primul capitol al lucrării expune regulile procesiunii la Sfânta Sofia, "adică ordinea şi ceremonialul insemnelor şi strălucitelor alaiuri (proeleuseis sau hai prokensoi, de la latinul "processio") cu care împăraţii se duc la Marea Biserică", detalii studiate de J. Ebersolt şi rezumate de L. Bréhier. Un alt capitol se ocupă în mod special cu vestimentaţia împăraţilor în timpul procesiunilor sau al diverselor sărbători. "În sfânta şi marea duminică a Paştilor, suveranii (despotai) ies din palat cu un skaramangion roşu-închis şi un sagion brodat cu fire de aur. Schimbă pieptarele ovale şi îmbracă tzitzakia în dormitorul de la Daphne, iar ceremonia sărutului de pace are loc în marele Triklinos al celor 19 Paturi. După ceremonia sărutului, îşi scot tzitzakia
şi-şi pun centurile (loroi) şi coroanele, albe sau roşii, după cum preferă ei. În mâna stângă ţin sceptrul de aur împodobit cu pietre preţioase şi perle, iar în dreapta anexikakia."
Luate împreună, primele două capitole din "Cartea Ceremoniilor" expun ordinea, cu regulile stricte de desfăşurare a procesiunilor imperiale de la Marele Palat la Sfânta Sofia şi înapoi, cântările religioase, aclamaţiile primite de împăraţi din partea corpurilor constituţionale şi sociale ale Capitalei, subliniind în final că întregul ceremonial descris în capitolul al II-lea pentru ziua de Crăciun are un mod identic de desfăşurare şi la alte sărbători creştine importante, anume la Bobotează (Epifanie sau Sărbătoarea Luminilor), Paşti, Cincizecime (sau Rusalii, termen inexistent în acest text, dar atestat prin alte mărturii privitoare la romanitatea orientală în primul rând) şi Schimbarea la Faţă. Evident că mai numeroase sunt capitolele consacrate celorlalte sărbători, unul din ele fiind dedicat situaţiei speciale în care Bunavestire cade chiar în Duminica Sfintei Cruci, a treia din Postul Mare, adică la mijlocul Păresimilor. Cronicile bizantine sau cele din spaţiul ortodox menţionează ulterior şi situaţii, foarte rare, în care Paştile cad pe 25 martie, odată cu Bunavestire. Un asemenea caz se numeşte "Kyrion Pascha".
