Iarna anului 1924. Un frig pătrunzător se propagă continuu pe străzile Londrei. Pe o uliţă lăturalnică şi murdară, numită Hungerford Stairs, tronează o clădire impresionantă doar prin statură. În interiorul ei funcţionează o veche firmă care se ocupă de fabricarea cremei de pantofi Warren. Aici lucrează foarte mulţi copii, care încă nu au depăşit vârsta de 10 ani. Se întrec în lipirea de etichete cu numele firmei pe borcanele pline de cremă. Frigul se simte din ce în ce mai tare, iar mâinile lor tinere îngheaţă doar la atingerea borcanelor. La un moment dat, unul dintre ei scapă recipientul, care se sparge răsunător pe podea. Supraveghetorul se apropie: „Charles Dickens, eşti amendat! Ai grijă ce faci, băiete, dacă vrei să îţi încasezi salariul pe săptămâna aceasta!“.
Familia încarcerată
Charles John Huffam Dickens (1812-1870) este unul dintre cei mai mari prozatori englezi şi reprezentantul cel mai de seamă al perioadei victoriene. G. K. Chesterton l-a lăudat pentru creaţia nestăvilită de noi caractere şi sensibilitatea arătată claselor sociale sărace. Henry James şi Virginia Woolf l-au criticat pentru sentimentalismul exagerat al unor opere şi unele caracterizări groteşti ale personajelor. În ciuda părerilor împărţite ale criticilor, Charles Dickens rămâne un scriitor emblematic şi un creator ieşit din comun. Prolificitatea sa literară a fost debordantă şi unele nume ale personajelor sale au fost trecute în dicţionarul limbii engleze ca adjective, desemnând un anumit tip de caracter. Copilăria sa aproape nu a existat. Charles s-a născut pe 7 februarie 1812, fiind al doilea dintre cei 8 copii ai familiei Dickens. Tatăl său, John, era funcţionar public, iar mama sa, Elizabeth, era casnică. Pe când avea 10 ani, întreaga familie s-a mutat în Londra, după avansarea tatălui său în funcţie. Deciziile greşite luate de acesta şi traiul mult prea prosper faţă de adevăratele venituri au adus curând dezastrul: John este încarcerat pentru insolvabilitate la Marshalsea. Realizând că nu mai au nici o posibilitate de a rămâne în locuinţa proprie şi că vor fi daţi afară, ceilalţi membri ai familiei se vor caza în apropierea închisorii.
Sărăcie şi speranţă
Charles s-a văzut nevoit să lucreze încă de la vârsta de 12 ani, prima dată în fabrica menţionată în introducere. Condiţiile de lucru erau mizere, iar mediul respectiv nu era făcut pentru un băiat de vârsta lui. A rezistat cu stoicism şi a reuşit să plătească în scurt timp o parte dintre datoriile tatălui său. La câteva luni de la încarcerarea tatălui său, soseşte o veste foarte bună: primiseră o moştenire din partea bunicii dinspre tată. Suma de 450 de lire era suficientă pentru a acoperi datoriile existente. La vârsta de 15 ani, Charles reuşeşte să îşi schimbe locul de muncă şi devine funcţionar al firmei Ellis şi Blackmore. Aici este iniţiat în tainele juridice şi, la doar doi ani distanţă, ajunge grefier. În 1830, pe când avea 18 ani, întâlneşte dragostea: Maria Beadnell. Părinţii ei nu sunt de acord cu alegerea fiicei lor şi pun capăt relaţiei, trimiţând-o pe Maria la Paris, pentru studii suplimentare. Charles simte pentru prima dată limitele sentimentale ale sărăciei.
Succesul motivează
Cu toate dificultăţile inerente pe care le-a trăit, Charles a reuşit să urce încet pe scara socială. În 1834 devine jurnalist pe probleme politice şi îşi câştigă astfel un renume. La doi ani distanţă se căsătoreşte cu fiica directorului la care lucra. Nu vor avea o căsnicie prea fericită, deşi s-au bucurat de o familie numeroasă. Împreună cu Catherine Hogarth, Charles a avut nu mai puţin de 10 copii, dintre care doi vor muri înaintea sa. Cei 7 băieţi şi 3 fete au reprezentat cele mai importante daruri ale lui Dickens. Datorită succesului înregistrat de scrierile sale, Dickens este invitat în SUA, unde vizitează Casa Albă şi îl întâlneşte pe preşedintele american John Tyler. Discursul său nu era întotdeauna acelaşi, dar tema predominantă pe care o ataca era abolirea sclaviei. Într-o ţară unde lucrul acesta se petrecea încă la scară largă, discursul său trebuie să fi părut puţin ciudat şi nefamiliar. Americanii au ştiut să îl aprecieze doar pentru ceea ce era el de fapt: o celebritate, mai puţin pentru declaraţiile sale sociale. În 1843, la un an distanţă de la călătoria întreprinsă în SUA, Dickens scrie „A Christmas Carol“ (Colind de Crăciun). Este una dintre cele mai cutremurătoare scrieri ale sale, în care este povestită convertirea unui zgârcit notoriu într-un om darnic, după ce acesta este vizitat de trei spirite ale Crăciunului. Acestea îi prezintă trei sărbători ale Crăciunului: una din copilărie, cea actuală şi cea viitoare. Văzând că va muri chiar anul următor şi că nimeni nu va plânge după el, bogatul se decide să devină darnic.
Divorţul şi accidentul
În 1858, Dickens a ales să divorţeze de soţia sa, Catherine, pentru că viaţa conjugală devenise insuportabilă. Catherine nu s-a putut acomoda vreodată cu cariera pe care Dickens o dezvolta în domeniul literar. Trebuie luat în calcul şi faptul că aveau împreună zece copii, iar creşterea lor era un efort destul de mare pentru o singură persoană. Charles a hotărât, de comun acord cu soţia sa, să se separe şi să încerce să trăiască altfel. El îşi respectă în continuare angajamentele luate, de a suporta integral cheltuielile legate de educaţia şi creşterea copiilor. La 7 ani distanţă de acest moment trist, Dickens trece printr-o primejdie mare. Pe 9 iunie 1865 se întorcea din Franţa, împreună cu un prieten. Se aflau în ultimul vagon al unui tren. La un moment dat, pe podul Staplehurst, trenul a deraiat şi doar un singur vagon a rămas pe pod, celelalte prăbuşindu-se împreună cu locomotiva. Dickens se afla în acel vagon care rămăsese sus, pe şine. Până la venirea ajutoarelor, s-a implicat în transportarea răniţilor şi a muribunzilor la un loc mai sigur. Şi-a adus aminte, în cele din urmă, că îşi uitase manuscrisul ultimului roman în vagon şi s-a urcat din nou pentru a-l recupera. Toată această peripeţie a constituit subiectul poveştii sale cu stafii „Omul-semnal“, în care personajul principal are o premoniţie în privinţa modului în care va muri.
O publicitate „smerită“
Dickens nu şi-a dorit să fie recunoscut drept un scriitor important. A specificat în testament că nu doreşte sub nici o formă să îi fie ridicată o statuie. Singura statuie care există în momentul de faţă se află în SUA. Britanicii nu au îndrăznit să îi încalce această ultimă dorinţă, prin care Dickens şi-a demonstrat cu prisosinţă modestia. El nu a uitat nici o clipă de unde a plecat, nu a uitat sărăcia şi greutăţile pe care le-a înfruntat în copilărie, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi oameni faimoşi ai istoriei. Pe 9 iunie 1870, la 5 ani de la tragedia accidentului de tren, Dickens a trecut la cele veşnice. Avea doar 58 de ani. Cauza morţii a fost un atac de cord produs de oboseala excesivă. Deşi detesta publicitatea făcută în timpul vieţii, Dickens nu a mai putut lupta împotriva ei după ce a trecut la Domnul. Nu mai puţin de 180 de ecranizări şi seriale s-au alcătuit pe baza scrierilor sale, un record care încă aşteaptă să fie doborât.
Abolirea sclaviei
Precum am precizat anterior, în timpul primei sale călătorii în America, Dickens s-a străduit să convingă poporul de inutilitatea şi cruzimea sclaviei. Discursurile sale nu s-au bucurat de un succes prea mare, dat fiind faptul că marii proprietari nu îşi doreau deloc abolirea sclaviei. Dickens a publicat unele dintre impresiile sale în volumul „Note din America“, unde mărturiseşte: „Este oare în interesul vreunui om să fure, să joace, să-şi ruineze sănătatea şi facultăţile mintale prin beţie, să mintă, să-şi calce jurământul, să urască, să caute cu sete răzbunare, sau să ucidă? Nu. Toate acestea duc la pierzanie. Şi de ce merg oamenii pe căile acestea? Pentru că pornirile de acest fel fac parte din păcatele omenirii. Ştergeţi voi, prieteni ai sclaviei, din lista păcatelor omeneşti, pofta brutală, cruzimea şi abuzul de putere (cea mai greu de înfrânt dintre ispitele pământeşti) şi abia după ce aţi făcut asta, dar nu înainte, să stăm să ne întrebăm dacă este în interesul stăpânilor să-şi biciuiască şi să-şi betegească sclavii, asupra vieţii şi mădularelor cărora ei au un control absolut“ („Note din America“, 155). Discursurile nu au avut pe moment ecou, dar în timp, sclavia a fost abolită.
Hristos împărtăşit copiilor
În 1849, Dickens hotărăşte să publice o carte în care relata pildele Mântuitorului din Evanghelii într-o manieră uşor de înţeles pentru copii. Cartea a fost dedicată familiei sale numeroase, pe care încerca să o povăţuiască astfel. Numele lucrării este „Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos“, iar în prolog Dickens scria următoarele: „Dragii mei copii, ţin foarte mult să ştiţi şi voi câte ceva despre viaţa lui Iisus Hristos. Toată lumea trebuie să afle despre El. Nu a trăit niciodată cineva care să fi fost atât de bun, atât de blând, atât de îngăduitor şi atât de îndurerat de soarta tuturor celor care făceau fapte rele, care sufereau de vreo boală sau alte chinuri, cum a fost El. Şi întrucât El sălăşluieşte acum în ceruri, unde nădăjduim să ajungem cu toţii, ca să ne întâlnim laolaltă după moarte şi să fim de-a pururi fericiţi acolo împreună, pentru că nici nu vă închipuiţi ce loc bun şi minunat sunt cerurile!“ („Viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos“, 9). Sfatul de final este să încercăm pe cât posibil să fim apropiaţi de semenii noştri şi să sădim copiilor pe care îi avem dragostea de Hristos şi de mântuire. Aceasta a fost misiunea socială a lui Charles Dickens.
