Chiojdeanca și „președinții săi” academicieni

De-a lungul timpului, satul a fost matricea spirituală a neamului românesc și spațiul în care poporul român și-a închegat ființa în mersul său prin istorie, presărat adesea cu suișuri și coborâșuri. Loc al coexistenței armonioase a credinței ortodoxe și limbii române, satul a fost însăși țara, pentru că aici s-au păstrat și s-au transmis de la o generație la alta tradițiile și valorile românești, devenind astfel izvor nesecat de energii umane. Satul românesc a fost locul de unde au plecat să „cucerească lumea”, după frumoasele cuvinte ale lui Emil Cioran, oameni deveniți nume de referință în domeniile lor de activitate.

De la Ipotești la Hu­mulești, la Hobița și Lancrăm, pe o hartă virtuală a satelor care au dat țării perso­na­lități își are locul și satul Chioj­deanca, care se mândrește că și aici își au obârșia astfel de oameni. Chiojdeanca de astăzi este sat de reședință al comunei cu același nume, fiind situat la 45 km de orașul Ploiești și în partea de nord-est a județului Prahova la granița cu județul Buzău. Populația așezării, conform ultimului recensământ, nu depășește 2.000 de oameni. Istoria acestei așezări este însă una veche.

File de istorie

Primele urme de locuire umană în acest sat sunt datate din perioada dacică, iar documentele medievale recunosc și ele continuitatea oamenilor locului. Cu toate acestea, faptele petrecute aici, de-a lungul vremii, nu sunt spectaculoase, așezarea trăindu-și cu demnitate veacurile de singurătate. Pentru epoca modernă, interesant de amintit ni se pare faptul că, la 1848, printre membrii eroicului batalion de pompieri care au luptat în 13 septembrie pe Dealul Spirii împotriva armatei turce, care intrase în București să înfrângă revoluția, s-a aflat și un sătean din Chiojdeanca, Dobre Vagaon. El a fost decorat, la 26 aprilie 1866, cu medalia „Pro virtute militari”, alături de alți 16 veterani încă în viață, pentru participarea sa la această luptă.

În sat, prima biserică este atestată la sfârșitul secolului al XVIII-lea, actualul locaș fiind ridicat pe la 1902, iar școala s-a inaugurat aici în 1883. Târziu, zicem noi. Unul dintre primii învățători, care a activat aici între anii 1901 și 1904, a fost Romulus Ciofleac (1882-1955), personaj a cărui posteritate se construiește ca fiind cea a unui scriitor menționat în istoria literaturii române datorită unei strânse legături de prietenie cu Panait Istrati, dar și prin cele câteva romane publicate între anii 1907 și 1957, dintre care amintim „Vârtejul”, premiat de Academia Română în 1938, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, și „Boierul”, apărut postum în 1957. L-am menționat special pe învățătorul și scriitorul Romulus Ciofleac pentru faptul că, în romanul său „Boierul”, el portretizează satul Chiojdeanca și realitățile sale așa cum le-a trăit la începutul secolului, când era învățător aici. Dar el nu avea să rămână singurul autor care a descris universul chiojdean.

Chiojdeanca prin ochii unui monografist

La începutul secolului XX, în România veche începea să se nască un curent care avea să culmineze în perioada interbelică și să se exprime în cadrul școlii monografice a lui Dimitrie Gusti, anume acela al interesului pentru scrierea istoriei localităților din țara noastră. Un astfel de exemplu edificator este cel al lui Andrei Rădulescu și al monografiei scrise de el și dedicată satului său natal. După cum mărturisea mai târziu, în vara anului 1902, studentul Andrei Rădulescu a cercetat și a scris istoria așezării din care își trăgea obârșia. Avea să fie publicată în anul următor în „Arhiva Societății Științifice și Literare din Iași”, cu titlul de „Anchetă rurală, comuna Chiojdeanca”. Întinsă pe 80 de pagini, lucrarea avea să mai cunoască trei reeditări: în 1921, 1939 și 1940. Trecerea timpului a făcut-o să devină mai valoroasă din două perspective, a autorului și infor­mațiilor inedite ale conținutului.

Pe parcursul a 78 de pagini, Andrei Rădulescu a realizat o veritabilă radiografie a locului natal la cumpăna dintre secole. Cartea sa, structurată pe patru capitole, abordează comuna și administrația ei, locuitorii și averea lor, starea fizică și morală a acestora și dorințele și părerile sătenilor.

În opinia noastră, foarte interesantă și instructivă este și prezentarea pe care acesta o face preoților, învățătorilor și primarului, dar și locuitorilor din această comunitate: „Starea morală a preoților e bună, ei slujesc aici de când s-au preoțit. Toți își fac datoria bine, nu lipsesc de la serviciul religios din zilele de sărbători, precum și de la orice serviciu li se cere de locuitori. În afară de slujba lor, preoții se ocupă cu cultura propriului pământ, ca și ceilalți locuitori. Dau bune exemple locuitorilor, sunt buni gospodari și nu se amestecă în politică, sunt foarte puțin contro­lați de autoritățile bisericești, se poartă foarte bine cu sătenii și între dânșii și ceilalți funcționari comunali domnește o bună înțelegere. Primarul actual, deși abia știe să se iscălească, e un om cinstit, un bun administrator și cu o stare materială bună. Cunoscându-și datoria mai mult din îndelungata practică, căci a fost de multe ori primar, decât din citirea legilor, și-o îndeplinește relativ bine. În afară de slujbă, se îndeletnicește cu munca pământului său. Dă bune exemple și e un bun gospodar. Se poartă bine cu sătenii și cu ceilalți funcționari ai comunei”.

Potrivit lui Andrei Rădulescu, sătenii trăiesc din ocupațiile agrare și încă mai poartă cu mândrie portul popular. Hrana lor este compusă din mămăligă, fasole, varză, din când în când felurite mâncăruri cu carne de porc ori pasăre. În definitiv, concluzionează Andrei Rădulescu, hrana țăranului de aici e proastă. Cât privește starea morală a locuitorilor, aceștia sunt în general respectuoși, iar credința și biserica sunt importante pentru ei cu toate că, „în comparație cu alte vremuri, spun bătrânii, moralitatea s-a pierdut. Totuși, trăim într-o lume mai morală, aici la țară, și cu totul diferită de cea de la oraș”, concluzionează autorul.

Monografia lui Andrei Rădulescu, scrisă la 1902, nu este o carte de istorie propriu-zisă. La vremea sa, aceasta a fost chiar o anchetă sociologică, în care a frapat faptul că autorul nu a utilizat nume proprii atunci când a vorbit despre oamenii locului. Trecerea timpului i-a conferit valoare prin faptul că lucrarea, la rândul său, s-a transformat într-o mărturie despre acel sat la începutul secolului XX.

Doi președinți ai Academiei Române

Chiojdeanca ar fi rămas poate și astăzi unul dintre miile de sate din spațiul românesc, însă ceea ce i-a conferit un statut unic în spațiul românesc este faptul că a dat țării doi președinți de Academie: Andrei Rădulescu și Eugen Simion.

Andrei Rădulescu (1880-1959), doctor în drept al Uni­versi­tății din Liege, a devenit membru al Academiei în 1920. Pe parcursul perioadei interbelice, el s-a remarcat prin scrierile sale și prin însemnata contri­buție la studierea și predarea dreptului românesc. În anul 1946, la 66 de ani, Andrei Rădulescu a fost ales preşedinte al Academiei Române şi reales în 1947 şi 1948.

Celălalt nume mare pe care acest sat l-a dat culturii noastre este criticul, istoricul literar și eseistul Eugen Simion, personalitate a vieții culturale românești contemporane și președinte al Academiei Române între anii 1998 și 2006.