Chip de păstor şi vrednic învăţător al tainelor credinţei

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul în care tocmai am intrat a fost dedicat misiunii parohiei şi mănăstirii, prin omagierea diferitelor personalităţi duhovniceşti locale, care s-au arătat vrednici păstori ai poporului lui Dumnezeu. Una dintre aceste figuri reprezentative pentru activismul său misionar a fost şi Episcopul Grigorie Comşa al Aradului.

În scurta sa păstorire din­tre anii 1925 şi 1935, fostul Episcop al A­radului a reuşit să la­se o amprentă aparte în rândul cre­dincioşilor arădeni şi ti­miş­o­reni pe care i-a povăţuit pe ca­lea mântuirii. Şi astăzi, dato­ri­tă celor peste 100 de titluri de cărţi şi broşuri tipărite de a­ces­ta, avem marea bucurie să des­co­­perim un veritabil tezaur din ca­re să ne inspirăm în activita­tea de propovăduire a dreptei cre­dinţe şi de păstorire pe calea mân­tuirii a credincioşilor. Ast­fel, se poate observa că, în cea mai mare parte a predicilor şi cu­vântărilor sale, episcopul a­ră­dean nu urmăreşte doar o ex­pu­­nere în sine şi fără relevanţă pe­n­tru viaţa socială a credinţei Bi­sericii, ci caută să arunce, per­manent, punţi pentru o ex­pe­­rienţă viabilă a misterului cre­dinţei în societatea contem­po­­rană lui, chiar dacă aceasta în­­cepea să manifeste tot mai preg­nant un aer cosmopolit şi se­cularizat. Din mulţimea te­ma­­­ticilor aprofundate în opera o­­­­miletică a Episcopului Comşa pre­­zentăm câteva teme pe care le considerăm centrale şi fun­da­­men­tale pentru înţelegerea con­tri­buţiei sale în toată pro­fun­­zi­mea şi complexitatea ei, în con­tex­tul începutului de secol XX.

Iisus Hristos - centrul vieţii omului

Episcopul Grigorie Comşa su­bliniază în predicile şi cu­vân­­tările sale centralitatea lui Iisus Hristos în Biserică şi în via­ţa omului. De câte ori se re­fe­­ră la persoana divino-umană a lui Iisus Hristos o vede ca pe o realitate fundamentală pentru viaţa omului. Iisus Hristos es­te pentru el singurul capabil să desăvârşească pe om şi să-i des­chidă acestuia o perspectivă a­u­tentică asupra vieţii şi mân­tu­­irii lui. În acest sens el face de­l­imitări stricte între morala creş­tină, care are în centrul ei pe Hristos, fiind o morală ecle­zi­­ală, şi celelalte forme de etică spe­cifice unei viziuni autonome şi secularizate. Astfel, el anali­zea­ză şi combate diferitele sis­te­­me, idei, concepţii morale ale lu­mii moderne, specificându-le tot­odată reducţionismele, în com­paraţie cu morala creştină: mo­rala lui Nietzsche, morala lui H. Spencer, morala monistă, mo­rala sociologică, teoria soli­da­rităţii („Credinţa, morala şi nea­mul…“, pp. 8-15). Toate a­ces­­te concepţii nu sunt altceva de­cât consecinţa autodivi­ni­ză­rii u­manului şi abdicării libere a o­mu­lui de a recunoaşte pe Ii­sus Hris­tos ca centrul vieţii lui.

Episcopul Comşa face un apel - plecând de la viziunea dis­­torsionată şi reductivă a a­ces­tor concepţii şi sisteme pri­vind relaţia om-societate-mo­ra­lă - la recentrarea persoanei şi co­munităţii umane în voinţa lui Dum­nezeu, care înseamnă ac­cep­­tarea vieţii în Hristos sau re­a­ducerea lui Hristos în centrul preocupărilor omului con­tem­­poran: „Să punem deci pe Hris­tos în centrul preocupări­lor noastre. Renaşterea nu se în­­cepe cu libertatea, ci cu dra­gos­­tea creştină! Nu inegalita­tea este rădăcina răului social, ci lipsa de dragoste, caritate. Li­bertatea fără religiune este un râu fără dig, care nimiceşte tot în calea lui. Dorul de plăceri prin etica, prin pietatea creş­ti­nă se stăpâneşte, iar nu prin legi şi poliţie. Hristos, care a po­­runcit valurilor, va porunci pa­timilor. Hristos coboară dra­gos­tea în familii, care sunt te­me­lia vieţii sociale. Hristos va vin­­deca urmările pauperismului. Hristos, iar nu lumea, va sa­tisface dorinţele inimii, căci ini­ma este mai largă decât lu­mea, iar suferinţele ei sunt cu mult mai multe decât să le poa­tă alina lumea. (…) Prin Hris­tos a grăit omenirea înălţată la Dum­nezeu. Prin Hristos se va f­ace înălţarea şi în viitor“ (Ibi­dem, pp. 18-19).

Sfintele Taine în viaţa Bisericii şi a creştinilor

Episcopul Grigorie Comşa su­bliniază în repetate rânduri, în predicile şi cuvântările sale, că nu există viaţă eclezială au­ten­­tică în afara Tainelor care au un caracter eclezial şi perso­nal-comunitar profund, în ele fi­ind prezent Hristos în vede­rea transfigurării omului şi a cre­aţiei întregi. În acest sens, el ca­ută să sensibilizeze pe creş­ti­nii contemporani lui asupra a­ces­tor realităţi ecleziale, accen­tu­­ându-le rolul lor spiritual, sfin­ţitor şi mântuitor. Astfel, Tai­na Botezului îmbracă în o­pe­ra omiletică a Episcopului Gri­gorie variate abordări şi to­na­lităţi, în funcţie de starea can­didatului la Botez: prunc, a­dult convertit. Pe de altă parte, el subliniază că Taina Bote­zu­lui implică o responsabilitate u­­riaşă nu numai pentru cel bo­te­zat şi familia lui, ci şi pentru în­­treaga Biserică, care pri­meş­te un nou membru şi mai ales pen­tru naşii care nu trebuie să ui­te că, prin ei, cel botezat s-a le­pădat de satana şi s-a împre­u­­nat cu Hristos. Nuanţa a­ceas­ta, de responsabilitate, o leagă de ­interpretarea ce o dă întrei­tei rostiri a Crezului, din slujba tai­nei: „Întrebările şi răspun­su­rile acestea se fac de trei ori, pa­re că anume ca părinţii şi na­şii să nu le uite, cum din ne­no­ro­cire se întâmplă de multe ori! De aceea, iubiţi naşi, Biserica vă roagă prin glasul meu să nu ui­taţi că numai atunci a primit a­cest prunc botezul când aţi răs­puns în numele pruncului, că el s-a împreunat cu Hristos! Aţi luat deci asupra voastră sar­cina de a ajuta părinţilor să-şi crească pruncul în temere de Dum­nezeu. Cuvântul vostru es­te o chezăşie, luată faţă de via­ţa unui nou membru al Bi­se­ri­cii. Prin urmare, veţi avea să răs­pundeţi până la răsuflarea voas­tră cea mai de pe urmă pen­tru angajamentul ce aţi luat“ (Ibidem, pp. 11-12).

De asemenea, el atrage a­ten­ţia asupra dimensiunii mis­ti­ce a Tainei Botezului, a stării în care omul cel botezat este pus, dar şi a realităţilor is­pi­te­lor lumii care încearcă să ză­dăr­­nicească darurile primite în Tai­na Botezului: „Prin botez te-ai îngropat împreună cu Hris­tos şi te-ai ridicat la o nouă via­ţă. Cu adevărat zice acelaşi sfânt apostol la Galateni: „Că ori­câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat“. Lu­mea de azi înţelege cuvintele a­ces­t­ea, dar nu toţi le urmează. Mulţi după botez caută a se îm­bră­ca în duhul lumii. Lumea te chea­mă la distracţiile ei, ca să nu te plictiseşti, dar nu trebuie să asculţi de ea ca să nu pierzi chi­pul ce l-ai îmbrăcat azi. Lu­mea te va copleşi cu necazuri, dar Mântuitorul te învaţă că nă­­dejdea răbdare lucrează. Lu­mea te va amăgi ca să te faci ne­­credincios, dar nu uita că a­măgirile ei sunt trecătoare“ (Ibidem).

Taina Euharistiei este o tai­nă înfricoşătoare prin care creş­tinii se unesc maxim cu Iisus Hristos, de aceea ei tre­bu­ie să conştientizeze această u­­ni­re şi să se comporte ca a­ta­re. A­­pelul la o conştiinţă eu­ha­risti­că este întâlnit des în pre­di­cile sa­le şi are şi un caracter religi­os-moral, el fiind convins că par­ticiparea creştinilor la Tai­­na Euharistiei creează un anumit stil de viaţă, care este de fapt stilul de viaţă al Bi­se­ri­cii. El arată că, dacă oamenii nu s-ar mai aduna la Sfânta Li­t­ur­ghie, ca şi model al comuniunii în societate, dacă nu vor mai a­vea comunitate de viaţă în Hris­tos, va triumfa „dicta­tura e­goismului sălbatic“. De ace­ea el îndeamnă: „Dacă oa­me­nii nu s-ar mai aduna la Sfân­ta Litur­ghie spre a se privi ca fraţi, da­că nu vor mai avea co­munitate de viaţă lui Hris­tos, va triumfa dic­tatura egoismului sălbatic (…). Veniţi deci tot­deauna la bi­­serică, preaiu­biţii mei fii su­fle­­teşti, căci Sfân­ta Liturghie se face acolo nu pentru interese e­­goiste, ci pen­­tru întreaga Bise­ri­că din ca­re cu toţii facem par­te. Cu to­ţii deci trebuie să ne a­propiem de Al­tarul lui Hristos şi să zi­cem: sân­gele lui Hristos e răs­cum­pă­rarea noastră. Cu to­ţii ne sim­ţim acolo ca fraţii, a­vând o ini­mă şi mâncând ace­eaşi mân­care duhovnicească“ (Ibidem).