Apariţia lui Hristos în lumea iudaică a provocat multă tulburare în epocă. Mulţi l-au considerat un mare prooroc, asemenea lui Moise ori Ilie. Unii l-au considerat un eliberator, un lider al iudeilor dornici de a ieşi de sub stăpânirea romană, un viitor rege al evreilor. Alţii l-au considerat un excentric, un produs al epocii în care la locurile sfinte se simţea nevoia unei schimbări profunde. Cei mai înţelepţi dintre evrei l-au văzut ca Mesia, despre care vorbesc cărţile Vechiului Testament. Apostolul Petru l-a simţit ca fiind venit din altă lume, ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar înainte de patimi, Hristos a arătat celor mai iubiţi dintre ucenici cine este cu adevărat, urcând pe Muntele Tabor, departe de lume, mai presus de ea, şi strălucind în slavă.
Schimbarea la Faţă a lui Hristos a fost una dintre marile minuni făcute înainte de venirea la Ierusalim şi primirea patimilor. Relatat de evangheliştii sinoptici (Matei 17:1-6, Marcu 9:1-8 şi Luca 9:28-36), evenimentul a fost perceput de la început ca o arătare a firii divine a lui Iisus Hristos. Pentru importanţa sa, minunea a fost trecută în rândul celor 12 praznice împărăteşti.
Din textele celor trei evanghelişti vedem că la o săptămână de la perioada petrecută în Cezareea lui Filip, Mântuitorul a luat pe trei dintre ucenicii săi - Petru, Iacov şi Ioan - s-a suit pe un munte înalt şi în faţa lor Şi-a schimbat înfăţişarea. Matei şi Marcu folosesc pentru această minune termenul „methamorpho“, pe care textul Vulgatei (Evanghelia în limba latină) l-a tradus prin expresia „transfiguratus est“. Evangheliştii ne explică ceea ce s-a întâmplat cu Iisus prin cuvinte simple, arătând că faţa lui strălucea precum soarele, iar hainele sale au devenit albe ca zăpada, aşa cum găsim în Vulgata, ori albe ca lumina, conform textului grecesc.
„Acesta este Fiul Meu Cel iubit“
Uimiţi de ceea ce s-a întâmplat şi căzuţi la pământ orbiţi de puternica lumină, cei trei ucenici au văzut cum s-au arătat doi mari profeţi ai Vechiului Testament: Moise şi Ilie. Evangheliştii ne arată că Iisus vorbea cu ei, Luca precizând că vorbeau despre moartea lui Iisus. Cuprinşi de o stare de fericire spirituală, ucenicii nu au ştiut ce să spună. Petru, cel mai curajos dintre ei, a îndrăznit să ceară de la Iisus permisiunea de a construi trei colibe, pentru a se adăposti permanent cu toţii acolo. Atunci un glas din ceruri s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi“. Este a doua oară când Tatăl din Cer confirmă dumnezeirea şi misiunea lui Iisus, prima oară fiind la botezul din Iordan. După ce Moise şi Ilie - care reprezintă Legea şi Profeţii, coordonatele spirituale ale poporului evreu - au dispărut, Iisus a coborât de pe munte poruncind să ţină secret evenimentul, până după Învierea Sa.
Martori oculari şi scrieri apocrife
Schimbarea la faţă a lui Hristos mai este menţionată în Sfânta Scriptură şi de un alt martor ocular, pe lângă evanghelistul Ioan. Astfel, în a doua sa epistolă sobornicească, Sfântul Petru, în cap. 1, versetele 16-18, face aluzie la ceea ce a văzut pe „muntele cel sfânt“ şi la „cinstea şi slava“ pe care Iisus le-a primit atunci când, „din înălţimea slavei“, glasul Tatălui a confirmat divinitatea lui Iisus.
O altă mărturie a evenimentului, de data aceasta una apocrifă, o găsim în documentul din secolul al V-lea, numit „Transitus Beatae Mariae Virginis. În această apocrifă se vorbeşte despre adormirea Maicii Domnului. Autorul povesteşte cum Fecioara Maria s-a suit pe Muntele Taborului, unde Iisus Hristos a coborât, însoţit de îngeri, şi a ridicat-o la cer pe Maica Sa. Chiar dacă este o poveste cu iz de legendă, informaţia despre Muntele Taborului, ca locul unde Hristos s-a schimbat la faţă, confirmă minunea.
▲ Lumina taborică
Încă din primele secole creştine s-a discutat şi s-a scris despre lumina care s-a arătat pe Muntele Taborului, asemănată cu cea care l-a orbit pe Saul (viitorul apostol Pavel) în drumul său spre Damasc. Abia din secolul al XIV-lea putem vorbi însă despre o teologie, o învăţătură privitoare la această lumină transcendentă. Astfel, isihastul Grigorie Palama, în disputa sa cu Varlaam de Calabria, stabileşte că lumina taborică face parte din energiile necreate ale dumnezeirii, distinse de Fiinţa divină, pe care omul pământesc nu o poate percepe. După o serie de sinoade la Constantinopol, care au încercat să limpezească lucrurile - în dispute fiind implicaţi chiar împăraţi bizantini ca Andronicus sau Ioan VI Cantacuzino -, în 1351 se stabilesc învăţătura lui Grigorie Palama şi isihasmul pe care îl promova ca fiind ortodoxe, având la bază argumentele din scrierile Sfinţilor Părinţi capadocieni ai secolului al IV-lea.
▲ Ziua de binecuvântare a fructelor
Încă din primele secole creştine, sărbătoarea schimbării la faţă a lui Hristos a fost considerată una dintre marile sărbători ale creştinismului. Ţinută la 6 august, această zi a rămas în tradiţia liturgică ca momentul în care se binecuvântau fructele, prin ofrandele aduse la biserică. Deşi cade mereu în postul închinat Adormirii Maicii Domnului, sărbătoarea este marcată prin dezlegarea la peşte şi prin bucuria şi atmosfera specială creată de misticismul evenimentului petrecut.
▲ Muntele unde Iisus Şi-a arătat dumnezeirea
Locul unde s-a petrecut minunea schimbării la faţă a lui Iisus a fost numit încă din timpul Apostolilor „muntele sfânt“ (I Petru 1:18). Evangheliştii nu precizează numele acestui munte, ci doar precizează că Iisus s-a suit pe „un munte înalt“. Tradiţia de mai târziu a identificat locul cu Muntele Taborului. Astfel, Origen, în secolul al III-lea, în „Comentarii la Psalmi“ arăta că „Tabor este muntele unde Hristos S-a transfigurat“. La fel se exprimă mai târziu şi Chiril al Ierusalimului, în celebrele sale „Cateheze“, ori Ieronim, în mai multe opere. Unii scriitori moderni, bazându-se pe mărturia lui Josephus Flavius, care arată că Muntele Taborului era un oraş, au identificat locul minunii cu Muntele Hermon, dar teoria lor nu a fost dovedită, pentru că mărturiile istorice şi arheologice nu susţin existenţa pe Tabor nici a unui oraş, nici măcar a unui sat.
Numit de arabi „Djeber Tor“ - Muntele Taurului, sau „Jebel et Tur“ - Muntele Munţilor (denumire specifică şi pentru munţii Garizim, Sinai şi cel al Măslinilor), Taborul este de fapt o stâncă de 558 de metri, izolată de ceilalţi munţi din Galilea. Este situat în Galilea de Jos, în partea estică a Văii Izreel, la 17 km vest de Marea Galileii. Se presupune că în acest loc s-au refugiat armatele evreilor Barak şi Jabin. Este menţionat pentru prima oară în Biblie la Iosua 19:22, ca graniţă a trei triburi: Isahar, Zabulon şi Neftali. Se distinge între munţii din Ţara Sfântă prin vederea pitorească oferită, prin vegetaţia care acoperă stâncile calcaroase şi prin imaginile unice pe care le oferă celor care urcă pe culmile sale.
