Cimitirul, loc de reflecție și sfințenie

Adesea, când săvârșim pomeniri pentru cei adormiți, și mai ales cu ocazia zilelor de pomenire obștească a lor, mergem și la morminte pentru a continua rugăciunea începută în biserică, precum și pentru a pune lumină și flori lângă crucile celor dragi. Având în vedere că cimitirul este un loc de care nimeni dintre creștini nu se poate lipsi, este necesar să existe o raportare dreaptă față de profunda valoare spirituală și teologică a acestuia.

Poetul Radu Boureanu (1906 - 1996) scria cândva, referindu-se la cunoscutul cimitir maramureşean: „Lângă cruce la Săpânţa/Moartea şi-a pierdut sămânţa”. Pe lângă valoarea literară, aceste versuri exprimă şi un profund adevăr duhovnicesc. Nu numai în aşa-numitul „cimitir vesel”, ci în oricare cimitir creştin din lume, în umbra crucii lui Hristos, moartea îşi pierde puterea (sămânţa), așa cum ne încre­dințează Sfântul Apostol Pavel: „Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Corinteni 15, 54-55). Cimitirul este un spațiu unde moartea a fost zdrobită de fapt, un loc al comuniunii în crucea lui Hristos, căruia moartea nu I-a servit, decât să arate că nu poate fi ținut de ea. Cele mai multe cruci adunate la un loc pe pământ se găsesc exact în cimitir, care nu este nicidecum un loc groaznic, de ocolit, ci e un „hambar” încărcat cu roadele Duhului Sfânt, născut şi fiinţat prin biruinţa crucii. În cimitir, umbra crucii alungă arşiţa diavolului. Pământul reavăn al cimitirului, împlântat de cruci, mărturiseşte cu „glas mare” (Marcu 1, 26) că este pământul unde diavolul a pierdut, pentru că cei de acolo nu mai păcătuiesc. Cimitirul este locul unde se termină cu păcatul și, în acest sens, „societatea” celor adormiţi din cimitir e mai vie decât societatea propriu-zisă a celor vii. Se cunoaște, de pildă, din viața Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, că acesta, când intra în cimitirul mănăstirii sale, striga: „Hristos a înviat!”, iar cei din morminte răspundeau în cor și după cuviință: „Adevărat a înviat!”

„Facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor”

Așadar, cimitirul rămâne un loc înfricoşător numai pentru cei care se tem de cruce. Părintele Cleopa, urmând învățăturii Sfântului Ioan Gură de Aur, numeşte cimitirul „facultatea facultăţilor şi şcoala şcolilor”, şi într-adevăr are mare dreptate, întrucât locul de odihnă al celor adormiţi, pentru noi, cei vii, poate fi o „universitate” a liniştirii, asemenea unei pustii, străine de apăsări, pentru că stăpânitorii din lume nu sunt interesaţi de nimic din ea. În cimitir fiind, omul viu se poate cunoaşte mai bine, deschizând ochii asupra faptului că în faţa morţii și a diavolului trebuie să fie ceea ce este, să fie smerit, privind mai ales la mormintele şi la crucile care îi vorbesc despre lepădarea de sine. Sfânta Cruce, monumentul care predomină în cimitir, dându-i identitate, este un semn desăvârşit al iubirii, care adună în el tot ceea ce este străin şi urât de diavol: iubirea, jertfa, smerenia, renunţarea, adâncirea şi nu înălţarea definitorie pentru tot ceea ce este demonic şi mortificator.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că: „Cine a descoperit sensul Crucii şi al Învierii a înţeles taina pentru care Dumnezeu a zidit toate”. Orice mormânt este mormânt numai prin crucea ce-l însemnează, aceasta fiind ca un „pom al vieţii” şi semn înfricoşător împotriva tuturor duşmanilor, a celor văzuţi şi a celor nevăzuţi. Cimitirele au o profundă semnificaţie teologică deoarece pământul acestora mustește de opera mâinilor creatoare ale Sfintei Treimi (Facere 1, 26; 2, 21-22). Încă din Vechiul Testament se vorbește despre valoarea conservatoare a cimitirului, asemenea unui hambar: „Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrâneţe, ca o şiră de grâu strânsă la vremea ei” (Iov 5, 26). Iar de la Învierea Mântuitorului Hristos, cimitirele au devenit hambare ale Duhului Sfânt (Luca 3, 17), în care cei ai lui Hristos: „se seamănă întru necinste, dar se vor scula în slavă” (I Corinteni 15, 43). Prin Înviere, Hristos a făcut mormântul Său Izvor al învierii oamenilor, „aşezându-i deosebi întru nădejde” (Ps. 4, 8), iar o stihiră de la Vecernia Adormirii Maicii Domnului glăsuiește: `…și scară spre cer, mormântul se face…” Așadar, trecerea prin mormânt este absolut necesară. Se cuvine ca omul care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu prin înălţare de sine să o redobândească prin pogorârea smerită în mormânt.

Icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu

Fiecare mormânt din cimitir adăposteşte taina vieţii şi a jertfei celui care a trecut și a viețuit pe pământ, fapt ce îl inspiră pe poet să versuiască: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid/ Cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ În calea mea/ În flori, în ochi, pe buze ori morminte” (Lucian Blaga). Cimitirul, prin aşezarea şi liniştea lui odihnitoare, poate fi perceput ca o icoană a odihnei veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu. Mormântul devine pat de odihnă, în care trupul pământesc doarme la adăpostul crucii, aşteptând învierea pentru viaţa veşnică, la a Doua Venire a Domnului. Chiar sensul cuvântului „cimitir” trimite la odihnă, la acea odihnă prin excelenţă care poate fi numai în Hristos. În El, viaţa este nedespărţită de mormânt: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4). În Biserică, trupul tainic al Domnului Hristos, viaţa este generată continuu prin mormânt. Mai întâi, în mormântul cristelniţei, ca mormânt al lepădării de sine prin afundare, ne dăruim vieţii, lăsând demonul, care nu se poate pleca smerit, în afara noastră. Mai departe, viaţa continuă prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dăruite nouă de pe mormântul Sfântului Jertfelnic, iar la sfârşitul vieţii, lăsând lumea şi păcatul, trecem prin ultimul mormânt şi renaştem pentru viața veșnică. Astfel, precum la început, când am dobândit lumea, am trecut prin chinurile naşterii într-o maternitate-spital, tot astfel, când părăsim viața aceasta, trecem prin chinurile morţii, dând pământului ce-i al lui şi lăsând mărturie cimitirul ca maternitate-spirituală spre viața veșnică. În acest fel, moartea şi mormântul ne apar ca fiind necesare continuării vieţii într-o altă stare. Dintotdeauna, şi mai ales după Învierea Mântuitorului, odată cu înmulţirea martirilor prin sămânţa sângelui Său, cimitirul a fost şi rămâne un loc sfânt lăsat în grija şi supravegherea Bisericii. Cel mai pelerinat loc de pe pământ este tocmai un mormânt, cel al Învierii Mântuitorului nostru Hristos, iar cuvântul „mormânt” nu lipsește din cel dintâi tropar al Ortodoxiei: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăru­indu-le!”

Valoarea cimitirului ca loc deosebit, sfânt, marcat mai ales de jertfa sângeroasă a luptătorilor, o aflăm și la prorocul Ieremia: „Şi toată valea trupurilor moarte şi a cenuşii şi tot câmpul până la pârâul Chedron, până la colţul porţilor cailor, spre răsărit, vor fi locuri sfinţite pentru Domnul şi nu vor mai fi niciodată nici pustiite, nici nimicite” (Ieremia 31, 40). Jertfele eroilor martiri, în tot locul, ne arată că nu există libertate de neam fără cimitire.

Cimitirul, bogat în sensuri, mai are şi un profund caracter ecclesial, deoarece, până în ziua de astăzi, este un loc obştesc, foarte important pentru orice aşezare umană. Prin faptul că oamenii nu se înmormântează oriunde, pe proprietăţi particulare ori în alte locuri, singuri, ci numai adunaţi la un loc, se arată și o funcţie de comuniune a cimitirului, atât pentru cei ador­miți, cât şi pentru cei vii, care se întâlnesc la morminte în rugăciune ori de câte ori îi pomenesc pe cei adormiți. Este un loc unde oamenii nu mai sunt dezbinaţi după duhul secular, iar un timp de reflecție și rugăciune petrecut în cimitir îi poate înlesni crești­nului o mai ușoară percepere a vieții veșnice. Aceasta, pentru că toți cei de acolo, mântuiți sau nu, de acum există într-o altă dimensiune, cei adormiți din cimitir, fiindu-ne ca un liant al veșniciei. Anume că o parte din om, adică trupul ce urmează să fie transfigurat la învierea cea de obște, se află pe pământ cu noi, iar o altă parte din cel adormit – sufletul ca ceea ce e mai important – se află în cealaltă stare, veșnică şi netrecătoare. Astfel, omul în cimitir, prin natura sa dihotomică, se află în același timp în planul trecător al lumii și în cel veșnic al lui Dumnezeu.

Pentru orice așezare omenească, pentru orice mănăstire, după locaşul bisericii, cimitirul este un indicator duhovnicesc foarte valoros. Chipurile senine ale multora dintre frații noștri cei adormiți, ale monahilor de pe crucile din cimitirul mănăstirii lor mărturisesc, adesea, aproape ca nişte icoane, despre posibilitatea de îndumnezeire a omului trecut prin lume. De altfel, credem că în fiecare cimitir creştin există şi oameni sfinţi, însă necunoscuți nouă.