Făcută cu multă muncă, dar şi cu har, meseria de cioplitor de monumente funerare a contribuit la înfrumuseţarea cimitirelor noastre, lărgind orizontul spiritual al creştinilor ortodocşi.
Prin filtrul sensibilităţii lor, sculptorii populari au exprimat adevărul creştin cu rădăcini adânci în istoria acestui frumos meşteşug.
Favorizaţi de existenţa pe dealul Cetăţuia a unui calcar excepţional, cioplitorii din satul Ciuta (Măgura), din judeţul Buzău, au dus meşteşugul până în zilele noastre. Pisania Mănăstirii Cetăţuia spune că, în 1845, un călugăr ajutat de doi ucenici a ridicat sfânta biserică numai cu piatră cioplită de ei, luată din cariera aflată la câţiva paşi. Sfinţirea s-a făcut în 1862, iar zugrăvirea, în 1868, „cu cheltuiala Regelui Carol I“, al cărui portret este încadrat, în pronaosul locaşului, de episcopii Filotei şi Dionisie Romano.
Cele mai apreciate monumente funerare din zonă au fost executate de Nicolae I. Iancu, născut pe 10 aprilie 1880, în satul Bădila, şi de fiul său cel mare, Jan. Mama Irina Rahira (15 octombrie 1882 - 26 iunie 1974) a fost fiica lui Alecu Tescaru, din Ciuta, care, ca să le trăiască copila, au înfiat „pe geam“ încă un copil (Nicolae, ajuns tot cioplitor). Nicolae I. Iancu avea atelierul „La Baracă“, mai sus de actuala punte peste râul Buzău. A învăţat carte de la cei şase copii ai săi, ajungând să-şi scrie singur monumentele. Fiul Jan (1908-1987) încărca marfa la vagon în staţia Pârscov şi o prezenta în târgurile din Bărăgan (Slobozia, Călăraşi, Făurei, Ţăndărei). La Ruşeţu a cunoscut-o pe tânăra crâşmăriţă Teodora (n. 1925), care i-a devenit soţie, aducându-i nu numai două fete (Aurelia-Marcela şi Steluţa-Viorica), ci şi multă bucurie în casă. Uneori era însoţit de cumnatul Radu Drăgan, un cioplitor foarte iscusit, dar şi de un frate al acestuia, Gogu Radu. Memoria colectivă păstrează pentru Jan Iancu imaginea unui artist, cu o ţinută vestimentară impecabilă, cu preocupări suplimentare sportive, cum ar fi vânătoarea şi pescuitul. A fost răpus, în plină maturitate creatoare, de o insuficienţă renală, tratată necorespunzător de medicii epocii de aur.
Blocurile de piatră se scoteau din carieră, unde intrau cei tineri, şi erau coborâte în sat pe cotigă sau pe drugi de lemn. Ca semn de preţuire faţă de preotul Diogene Posmagiu, care zăbovea mai mult „cu botezul sau cu icoana“ la casa pietrarului, Nicolae Iancu a cioplit masa pe care se aşezau bucatele sfinţiei sale la hramul bisericii din Ciuta. A găsit, după multă vreme, piatra potrivită pentru propriul monument funerar pe care l-a realizat singur, „în ultimul an al vieţii sale“ (1961). Din această renumită familie de cioplitori ciuteni, mai trăieşte Nicolae Petrescu, împreună cu soţia Miţa, sora lui Drăgan Radu.
În 1965, au venit în sat mai mulţi sculptori profesionişti, printre care Baraschi, Coman, Guguian, Nică Petre. Au găzduit la alt cioplitor vestit, Moise Bangu, aflat, alături de alte rude, printre bunii creştini care au susţinut financiar, în 1987, refacerea şi restaurarea picturii bisericii din Ciuta, „faptă pentru slava lui Dumnezeu şi păstrarea credinţei ortodoxe, pildă generaţiilor viitoare“. Sculptorii au cumpărat mai multe blocuri de piatră şlefuite de localnici. George Apostu l-a luat în Italia, unde avea lucrări contractate, pe tânărul Ion Bangu.
În zilele noastre, când betonul armat a înlocuit cu totul piatra, ultimii cioplitori din Ciuta execută piese mărunte care nu mai împodobesc cimitirele ţării, ci grădinile monstruoaselor case de vacanţă… Sfântul Duh să le atingă inima şi mintea, dalta şi ciocanul, şi să-i purifice de tot ce este străin Cerului, pentru întoarcerea la obiceiurile străvechi! (Gheorghe Postelnicu)
