În satele de deal şi de munte din judeţul Mehedinţi se prăznuieşte în fiecare an, în toiul verii, o sărbătoare instituită de însuşi ocrotitorul Olteniei, Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. Ciumarca, aşa cum se numeşte această reverberaţie încă vie a unei istorii sfinte de peste şase veacuri, aminteşte de întrepătrunderea dintotdeauna a neputinţei umane în faţa bolilor necruţătoare cu milostivirea dumnezeiască.
Ciumarca mărturiseşte prin gurile moşilor şi strămoşilor actualilor locuitori ai zonei că, acolo unde vrea Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii. Acolo unde este jertfă şi căinţă, însăşi moartea îşi pierde puterea, iar sfinţii reanimează şi tămăduiesc trupuri, aducând în ele luminare şi înţelepţire.
Sfântul Nicodim, vindecătorul ciumei
Ciuma, cunoscută şi sub numele de „moartea neagră“, a fost una din cele mai violente pandemii din istoria omenirii, despre care se crede că ar fi izbucnit în Asia, răspândindu-se în Europa după anul 1347, unde a creat mare panică. Cel mai probabil, ea a ajuns în zonă prin intermediul corăbiilor care făceau comerţ intens în acea vreme. Scrierile veacului şi cercetările ulterioare arată că o treime din populaţia mondială a pierit de această molimă. Cu toate acestea, pe meleagurile noastre, un mare număr de oameni au fost tămăduiţi prin lucrarea lui Dumnezeu şi mijlocirea Sfântului Nicodim de la Tismana. Potrivit tradiţiei, prin aceste locuri a trecut Sfântul care, văzând suferinţa celor care erau bolnavi de ciumă, se ruga pentru ei, iar aceştia prin post şi rugăciune se vindecau.
Venind Sfântul Nicodim în aceste părţi, a rânduit pentru fiecare sat o zi de vineri în care să se săvârşească Sfânta Liturghie la intrarea în localitate şi apoi să se citească rugăciunile de îndepărtare a bolilor molipsitoare. Aşa se face că în fiecare sat din zona de munte a Mehedinţiului se sărbătoreşte Ciumarca, zi de rugăciune obştească, pentru ca Dumnezeu să îi ferească pe locuitori de toate bolile sufleteşti şi trupeşti. Cu acest prilej, fiii satelor se revăd şi se bucură. Deşi se consumă mâncăruri de post, Ciumarca a devenit pentru fiecare dintre sate un al doilea hram, o a doua sărbătoare a localităţii respective.
Dealul Chiciora, Horebul mehedinţenilor
Dată uitării în câteva locuri, tradiţia acestei sărbători a rămas încă vie în satul Godeanu. Aici Ciumarca se prăznuieşte în preajma sărbătorii Sfântului Ilie, mai precis în a treia vineri după sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. În amintirea minunii vindecării oamenilor de ciumă, în fiecare an, sute de credincioşi mehedinţeni participă la Ciumarca satului Godeanu. Cu această ocazie, ierarhul locului săvârşeşte Sfânta Liturghie împreună cu alţi arhierei, preoţi şi diaconi. Alaiul clerical este întâmpinat cu tradiţionala pâine cu sare, oferită de copiii îmbrăcaţi în frumoasele costume populare specifice zonei, iar fanfara satului Godeanu răsună cu putere minute în şir pentru a anunţa sărbătoarea mult aşteptată. Credincioşii, arhiereii şi zeci de preoţi pornesc apoi în procesiune de la poalele dealului Chiciora până în vârful său, acolo unde se află amenajat un altar de vară pentru săvârşirea slujbei. De obicei, Sfânta Liturghie se săvârşeşte într-un loc pitoresc de pe dealul Chiciora, cea mai înaltă culme din zonă, situată la aproximativ 760 de metri. Pare că însuşi locul invocă sfinţenia, astfel încât credincioşii adunaţi la înălţime nu simt arşiţa zilei şi dogoarea nestăvilită a soarelui, ci, preţ de câteva ore, platoul pe care se săvârşeşte Sfânta Jertfă devine scară către cer şi cărare către Împărăţia lui Hristos.
Postire, rugăciune şi peregrinare
În timp ce majoritatea zilelor de prăznuire de peste an sunt aghiocentrice, având în mijloc imaginea unuia sau mai multor sfinţi, Ciumarca şi-a croit o altă cale către celebrarea religioasă. Actul constitutiv al sărbătorii locale îl reprezintă o minune de amploare, a cărei puternică impresie a reverberat şi a făcut posibilă transmiterea anamnetică a ei până în contemporaneitate. Credincioşii au simţit nevoia să îi confere şi un plus de legitimitate, poate tocmai de aceea ea este aşezată între alte două mari sărbători: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.
Pentru mehedinţeni şi mai ales pentru localnici, sunt importante atât experierea sărbătorii la nivelul personal, al intimităţii şi profunzimii duhovniceşti, cât şi formele exterioare de manifestare a acesteia. Postirea şi, pentru cei care pot, ajunarea deplină se împletesc cu acel pelerinaj colectiv de la baza dealului până pe cea mai înaltă culme.
Imaginea este de-a dreptul pitorească: soborul de feţe bisericeşti în straie negre şi sătenii îmbrăcaţi în portul tradiţional sau de ocazie străbat pedestru câţiva kilometri ai unui vechi drum de ţară, prin praful uscat al verii şi, adesea, printr-o căldură înăbuşitoare. Înaintea lor, o altă imagine dinamică, parcă desprinsă din cărţile vetero-testamentare: o întreagă fanfară - aproximativ 20 de oameni, costumaţi la rându-le - pune în fiecare sunet şi în fiecare acord armonic câte un crâmpei din bucuria zilei de praznic. Trompetiştii (numiţi în zonă „gornişti“) dau de veste că poporul binecredincios al lui Dumnezeu şi-a adus aminte de binefacerile Sale şi a plecat să-L slăvească la loc înalt, după datorie, după putere, după evlavie. Totul devine o mărşăluire irenică. Între punctul de plecare şi cel de destinaţie timpul dobândeşte acele valenţe ale momentelor sacre. Este timp de reflecţie şi introspecţie, de rugăciune şi căinţă.
Adună fiii satului de prin colţurile lumii
Dincolo de aspectul religios, Ciumarca este un important factor unificator al comunităţii locale. Cu ocazia prăznuirii ei, fiii satului, împrăştiaţi prin tot locul, în ţară şi în lume, se reîntorc la casa părintească şi petrec cu ai lor ca în îndepărtata copilărie. Deşi timpul şi mai ales spaţiul tind să îi despartă, această binecuvântată zi de vineri zămisleşte o chemare a rădăcinilor, un glas tainic ce adună în vatra satului nenumărate conştiinţe şi chipuri, oameni simpli şi oameni mari, care nu au uitat semnificaţiile adânci ale sărbătorii. Atât de profundă este trăirea mehedinţenilor în raport cu această zi de rugăciune lăsată de Sfântul Nicodim, încât este pusă pe picior de egalitate cu hramul satului.
Anul acesta, bunii creştini şi odraslele lor s-au reîntâlnit la 12 iulie, în vinerea tămăduirii de ciumă. În mijlocul lor s-a aflat ca un părinte iubitor chiriarhul locului, PS Episcop Nicodim, fiu al satului, care reprezintă dovada propăşirii duhovniceşti a acestor oameni. Părintele Episcop este garantul faptului că glasul Domnului răsună până în cele mai ascunse colţuri ale satului românesc ce îşi cheamă şi îşi ridică singur cârmuitori ai duhului, păstrători ai datinilor din străbuni şi ai cinstirii de Dumnezeu.
Astăzi, din străfundurile cugetelor credincioşilor mehedinţeni izvorăşte recunoştinţa, căci minunea vindecării de ciumă a strămoşilor lor din îndepărtatele veacuri este chiar temeiul existenţei lor, o existenţă de cele mai multe ori modestă, însă plină de religiozitate şi de omenie. Viaţa lângă streaşina bisericii, sub ocrotirea marilor sfinţi ai Domnului, le înlătură ispitele şi le alină suferinţele. Le oferă prilejul ca, în fiecare an, de Ciumarcă, postirea să le fie motiv de bucurie şi drumul prăfuit, luat la pas, cărarea care duce la ispăşirea păcatelor.
