Peotul Paul Claudel (1868-1955) s-a născut într-un sat din estul Franţei, Villeneuve-sur-Fčre. Tatăl său, Prosper Claudel, era şef de birou la serviciul de consemnare a ipotecilor. În ciuda acestei funcţii mărunte pe care o ocupa, era un om foarte cultivat, care poseda o bună cunoaştere a limbii latine. Mama sa, Louise Cerveaux, era o femeie simplă, născută şi crescută la ţară, care, deşi fără mari pretenţii intelectuale, ştia să scrie corect şi, oricând găsea timp liber, obişnuia să citească.
Paul Claudel a fost considerat de mulţi critici „om de la ţară“, dar acest lucru trebuie privit mai degrabă ca un compliment. Eugen Ionescu spunea: „Claudel este ultimul ţăran: din glie îşi extrage el enorma lui forţă... Claudel este un uriaş, un zeu al acestei glii“. Cu alte cuvinte, copilăria petrecută la ţară a reprezentat o sursă nesecată de inspiraţie. Totodată, a reprezentat o perioadă importantă şi pentru sora sa, Camille. Ea ajunge o faimoasă sculptoriţă, prietenă bună cu Auguste Rodin, dar, din nefericire, îşi sfârşeşte viaţa într-un spital de nebuni, din cauza unei vieţi tumultuoase.
Ratarea unui examen. Convertirea
La 15 ani, Claudel pică examenul de bacalaureat. Deşi era un elev silitor, care citea enorm de mult pentru vârsta lui, nu reuşeşte să ia această diplomă decât din a doua încercare. Intră apoi la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris. Familia Claudel se mutase între timp la Paris, unde stăteau într-un apartament din Montparnasse. Investiţiile făcute de Prosper Claudel fuseseră extrem de rentabile. La 18 ani, în luna iunie a anului 1886, citeşte câteva cărţi ale lui Rimbaud şi de aici începe drumul convertirii sale. Trebuie remarcat că, până la 18 ani, Claudel a refuzat cu încăpăţânare să creadă în existenţa lui Dumnezeu. Aşa cum am precizat mai sus, momentul convertirii sale se petrece într-una din zilele de Crăciun ale anului 1886, în timpul slujbei Vecerniei, la Catedrala „Notre Dame“. Întrebat mai târziu cât de puternică i s-a păstrat credinţa, a răspuns cu celebrele cuvinte: „Nu a existat o zi în care să nu mă fi îndoit“. Pentru Claudel, atât primirea credinţei, cât şi păstrarea ei au însemnat o luptă pentru tot restul vieţii. O ispită pe măsura lui.
Drama lui Claudel
Până la 32 de ani, Claudel trecuse prin câteva momente dificile privind credinţa şi scopul său în viaţă. Asemenea ispite sunt frecvente în viaţa persoanelor intelectuale. În anul 1900, Claudel încearcă să intre în mănăstirea benedictină din Ligugé, dar este refuzat. Majoritatea biografilor săi spune că a fost, pur şi simplu, respins de stareţ. Mărturia scriitorului este, însă, alta. El precizează că, în perioada petrecută în mănăstire, a auzit la un moment dat un glas interior care i-a transmis că locul său nu este acolo. Este dificil de spus dacă era o ispită sau voia lui Dumnezeu. Cert rămâne că, în cele din urmă, Claudel părăseşte mănăstirea şi pleacă în China. Cu patru ani în urmă ajunsese ambasador. Printre primele destinaţii se număraseră New York şi Boston, dar în China mergea acum a doua oară. Drumul era destul de lung şi trebuia parcurs cu vaporul. În timpul acestei lungi călătorii, Claudel se împrieteneşte cu soţia unui afacerist polonez. Rosalie Vetch era căsătorită de zece ani şi avea deja trei copii. Din nefericire, atât Claudel cât şi Rosalie se îndrăgostesc unul de altul. Ajunşi în China, datorită influenţei, Claudel îi cazează într-o casă apropiată. El şi Rosalie trăiesc împreună 4 ani, timp în care soţul era mai mult plecat. În 1904, Rosalie îşi părăseşte familia şi pe Claudel şi pleacă în Olanda, cu un prieten vechi din copilărie. Claudel nu o mai întâlneşte niciodată. Aceşti ani au reprezentat o dramă pentru Claudel. Se simţea vinovat atât faţă de familia pe care o destrăma, cât şi faţă de Dumnezeu pe Care Îl trăda prin adulterul său. În 1905 se căsătoreşte cu Reine Sainte-Marie-Perrin, la întoarcerea în Franţa. Deşi se cunoşteau de puţină vreme, au avut o căsnicie frumoasă şi 5 copii. Claudel para cu o lovitură elegantă atacul desfrânării.
Dragostea interzisă şi puterea ei creatoare
S-a spus, şi nu fără un temei, că primele piese scrise de Claudel au fost rodul relaţiei lui cu Rosalie. Drama aceasta a iubirii interzise este o ispită grea pentru oricine. Cunoaştem chiar şi în vieţile sfinţilor astfel de întâmplări. Pentru a te vindeca de această boală, trebuie, în primul rând, să nu te mai întâlneşti cu persoana respectivă. Claudel n-a mai revăzut-o pe Rosalie niciodată, începând cu 1904. În al doilea rând, trebuie să te pocăieşti de greşeala săvârşită. Cuvintele lui Claudel sunt grăitoare în acest sens: „Doamne, mă cutremur şi mi-e groază de trufia mea! Cu siguranţă nu Te iubeam precum se cuvenea, ci numai ca să-mi cresc ştiinţa mea de lucruri şi plăcerea. Şi când am venit spre Tine, m-am simţit în faţa Ta asemeni celui care se trezeşte că e singur. Am făcut atunci din nou cunoştinţă cu nimicnicia mea, am gustat din nou din materia din care eram plămădit. Am păcătuit greu. Dar acum, mântuieşte-mă, Doamne, fiindcă e de ajuns. Din nou eşti Tu şi din nou iată-mă pe mine. Şi Tu eşti Dumnezeu şi ştiu că ştii totul. Şi Îţi sărut mâna părintească şi iată-mă, în căuşul mâinilor Tale, ca o biată zdreanţă însingurată şi strivită ca trestia de zahăr sub zdrobitor, ca drojdia sub teasc. Şi, fiindcă nu mă gândeam decât la mine, m-ai pedepsit aşa cum sunt pedepsit. Cu înspăimântătoarea iubire pentru altă făptură“. Câteodată se întâmplă ca lucrurile să scape de sub control. Deşi Claudel s-a căit şi nu a mai căutat-o niciodată pe Rosalie, rana interioară s-a închis foarte greu. A suferit chiar şi după căsătorie. Începutul vindecării a coincis cu începutul creaţiei. Marile opere ale lui Claudel s-au născut din această suferinţă. Descrierea acestei iubiri imposibile apare foarte des în scrierile lui. Doar aşa a putut să extragă din inima sa amintirile păcatului, exilându-le pe hârtie, eliberându-se prin scris de ele.
Ultima încercare
Bătrân, încărcat de glorie şi onoruri, Claudel încheia drumul acestei vieţi la 86 de ani, pe 23 februarie 1955. Vizitase multe ţări, cunoscuse culturi diferite, gustase din plin cupa greutăţilor vieţii. Piesele sale de teatru erau jucate mai mult decât oricare altele. Copiii săi erau fericiţi şi împliniţi. Un apus plin de farmec şi de linişte. Încă se mai auzeau cântările line de la „Notre Dame“, de la începutul convertirii. Claudel îşi scrisese demult testamentul literar. Bine ascuns în prefaţa unei scrieri care reda marea încercare a vieţii lui, fragmentul îşi aştepta descoperirea. Piesa de teatru pe care o preceda acest fragment fusese ţinută secretă timp de 30 de ani. Nu dorea să fie jucată. Cine ar vrea ca drama propriei vieţi să fie pusă în scenă şi jucată fără a fi trăită? Ar însemna o trădare a propriei firi. Claudel urmărea însă purificarea sa de orice urmă a păcatului. A acceptat să fie pusă în scenă cu 7 ani înainte de trecerea sa la cele veşnice. Cântecul de lebădă. Ultima încercare şi cea mai grea. „Femeia este aceea căreia i se cere să poarte povara practică. Dar, în aceeaşi măsură, femeia este făptura pe fruntea căreia este scris cuvântul: Taină. Ea reprezintă poarta spre ceva necunoscut. O fiinţă secretă şi plină de semnificaţii. O fiinţă secretă şi de ea însăşi necunoscută, a cărei realizare este condiţionată de o intervenţie exterioară. «Te voi trage din legăturile lui Adam», spune profetul Osea. Ceea ce poate fi refuzat patimii, nu va putea oare fi - într-un chip sau în altul - obţinut prin jertfă?“ („Cumpăna amiezii“)
Tot în „Cumpăna amiezii“, Paul Claudel consemnează: „Iubirea a făcut totul. De ce trebuie să fim miraţi? Nu este ea oare acum pentru noi singurul lucru bun şi adevărat şi drept şi având un sens? Oare cuvintele nu şi-au pierdut înţelesul? Şi acum nu numim noi Binele numai ceea ce înlesneşte iubirea noastră şi răul ceea ce i se împotriveşte? Noi putem numi iubirea: «triumful firii şi al vieţii». Şi nici moartea nu poate rupe mai bine legăturile pe care nu le merita, între noi, o unire atât de îndreptăţită şi pură. Extrem de pură. Desigur, nu i-am cruţat deloc pe ceilalţi, dar, oare pe noi înşine ne-am cruţat vreodată? (...) Fii martor, Doamne, că nu-mi plac mie însumi. Vezi bine că nu mai este cu putinţă! Şi că nu mă mai pot lipsi de iubire şi asta numaidecât, chiar în clipa prezentă, nu mâine, ci totdeauna şi că îmi trebuie viaţa însăşi şi izvorul însuşi. Nu mai pot îndura să fiu surd şi mort! Vezi bine că aici nu mai sunt bun de nimic şi necăjesc pe toată lumea şi că pentru toţi sunt o ruşine şi o nedumerire. De aceea, ia-mă înapoi la Tine şi păzeşte-mă, o Părinte, sub acoperământul Tău!“.
