Iarna anului 1931. Într-o casă mică şi armonioasă, de cărămidă roşie, un tânăr profesor nu are pace. S-a oprit din lucru şi se uită în gol. Încearcă o senzaţie ciudată. Simte că în cameră mai este Cineva. Îşi aminteşte că, acum 20 de ani, şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu. Era în liceu, iar lucrul acesta s-a produs aproape fără să-şi dea seama. Primul război mondial prin care trecuse ca soldat, primii ani ca profesor îi întăriseră această părere. Trecuseră câţiva ani de când conştientizase urmările alegerii lui. Nu îi era nici mai bine, nici mai rău fără Dumnezeu. Avea însă deseori un simţământ ciudat. Atunci când se oprea din proiectele pe care le avea de împlinit, trăia sentimentul apăsător al existenţei unei alte persoane în încăpere.
În această seară de iarnă lucrurile deveniseră insuportabile. Citise de atâtea ori versurile poetului roman Lucretius: „Dacă Dumnezeu ar fi creat această lume-ntreagă/ Ea nu ar fi atât de fragilă şi slabă“. De ce avea impresia că aceste versuri nu mai alcătuiau un argument imbatabil? Poate pentru că nu erau adevărate... Sau nu puteau fi adevărate atâta vreme cât această prezenţă devenea jenant de reală. Profesorul Lewis se hotărăşte să se roage pentru prima dată în 20 de ani. Cu multă ruşine şi îndoială îngenunchează şi începe dialogul cu Cel pe care Îl ignorase prea mult timp.
Clive Staples Lewis a devenit un credincios practicant abia la 33 de ani. Viaţa sa cuprinde numeroase întâmplări uimitoare până în această clipă şi vom încerca să le prezentăm în cele ce urmează. Lewis s-a născut pe data de 29 noiembrie 1898 în Belfast, capitala Irlandei de Nord. Tatăl său, Richard, era avocat, iar mama sa, Augusta, era fiica unui preot anglican. Clive avea un frate mai mare pe nume Warren Hamilton. În ciuda faptului că a fost botezat Clive Staples Lewis, prietenii şi familia i-au spus întotdeauna Jack. La liceu, tânărul Lewis era unul dintre cei mai buni elevi, cu toate că modul de predare era pedant, plictisitor şi nu integra deloc capacitatea de creaţie a elevului. Singurele momente fericite au fost cele în care a studiat la Oxford.
Legământul din primul război mondial
Deşi ateu pentru o lungă perioadă de timp, Lewis nu a încetat să facă numeroase fapte bune. Una care merită amintită s-a petrecut în timpul primului război mondial. A legat o prietenie strânsă cu un conaţional pe nume Paddy. Fiecare a promis că, dacă va supravieţui, va avea grijă de familia celui care moare în luptă. Cum Paddy avea să moară pe front, Lewis nu a uitat de promisiunea făcută. Mama sa, Augusta, murise de cancer pe când el avea 10 ani. Singurele persoane care mai trăiau din familia lui Paddy erau mama lui, Jane King Moore, şi sora lui, Maureen. Lewis a avut grijă de Jane ca şi când ar fi fost vorba de propria sa mamă. De altfel, a numit-o întotdeauna „mama“ lui. În 1930, Lewis şi fratele său, Warren, s-au mutat într-o casă spaţioasă împreună cu familia lui Paddy. Lewis şi-a ţinut promisiunea făcută cu prisosinţă.
Căsătoria cu Joy, bucuria convertirii împlinită
Scriitor şi cadru universitar de origine irlandeză, Clive Staples Lewis este cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creştine, lucrările de critică şi romanele de ficţiune.
A fost un profesor renumit al Universităţilor Cambridge şi Oxford. Lucrările sale nu s-au oprit doar la cercetarea istoriei medievale în care era expert. Scrierile sale au cuprins şi numeroase teme creştine. Lewis a încurajat cu multe „omilii“ aviaţia engleză în timpul celui de-al doilea război mondial. Spre sfârşitul vieţii a avut ocazia să se bucure de prezenţa unei persoane la fel de inteligente ca el şi care l-a ajutat să descopere că în viaţă există şi fericirea de a trăi în doi. Această persoană a fost Joy Gresham, o scriitoare americană de origine iudaică. După un mariaj nefericit, Joy a emigrat în Anglia cu cei doi băieţi ai ei: Douglas şi David. Lewis a văzut prima dată în Joy o parteneră de discuţie fermecătoare, capabilă să facă faţă oricărui subiect. Joy era, de asemenea, o femeie frumoasă, a cărei viaţă nefericită merita să aibă parte măcar de un sfârşit mai luminos. Cum viza de şedere a familiei Gresham în Anglia se apropia de final, Lewis face din nou un pas nobil. O cere în căsătorie pe Joy. Drama cuplului începe însă imediat. Joy este anunţată că suferă de cancer la oase. În mod miraculos, boala regresează şi reuşesc să petreacă împreună 4 ani fericiţi. La câteva luni de la nuntă, cei doi pleacă într-o lună de miere în Grecia. Era pentru prima dată când Lewis pleca din Anglia, după primul război mondial. La 3 ani de la moartea lui Joy, pe 22 noiembrie 1963, Clive Staples Lewis trecea la cele veşnice împăcat cu sine, cu Dumnezeu şi cu lumea toată.
Modernismul rapace
În mod paradoxal, ceea ce i se părea absolut oribil lui Clive Lewis era modul de a face rău în lumea modernă. Nu crimele sau violurile îl îngrozeau cel mai tare, ci falsa bunăvoinţă. „Trăiesc în epoca managerială, într-o lume a administraţiei. Acum, cel mai mare rău nu se face în acele «bârloguri ale crimei» murdare, pe care îi plăcea lui Dickens să le descrie. Nu se face nici măcar în lagărele de concentrare şi în lagărele de muncă. În acelea, vedem rezultatul său final. Dar el e conceput şi comandat (mutat, secondat, dus la îndeplinire şi înregistrat) în birouri curate, cu covoare, încălzite şi luminate corespunzător, de către oameni tăcuţi, cu gulere impecabile, şi unghii tăiate, şi obraji proaspăt bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice vocea. Din această cauză, desigur, simbolul meu pentru iad seamănă cu birocraţia unui stat poliţienesc sau cu sediul unei companii de afaceri extrem de josnice“. Ne putem mira de această viziune, dar nu îi putem tăgădui existenţa. Omul modern îşi rafinează neîncetat puterea de face bine sau rău. Din nefericire, răul devine tot mai ascuns, tot mai greu de descoperit. Deseori, în spatele unor fapte bune stă o intenţie diabolică. Este greu să distingi o milostenie de un gest pentru dobândirea puterii şi aprecierii celor din jur. „Am numit pact cu diavolul procesul prin care omul cedează Naturii un obiect după altul şi, în cele din urmă, se cedează pe sine însuşi în schimbul puterii“ („Desfiinţarea omului“, p. 105).
Impulsurile sunt bune sau rele?
Lewis a dat unul dintre cele mai remarcabile răspunsuri la această întrebare. Impulsurile sunt numite, în literatura duhovnicească, afecte. Mulţi s-au întrebat dacă nu cumva impulsul este doar manifestarea animalică a omului. Lewis spune aşa: „Strict vorbind, nu există impulsuri bune sau impulsuri rele. Gândiţi-vă la un pian. Nu are două tipuri de note: cele bune şi cele rele. Fiecare notă este potrivită la un anumit moment şi nepotrivită la un altul. Cel mai periculos lucru pe care îl poţi face este să iei un impuls al propriei fiinţe şi să îl afirmi drept acţiunea potrivită în orice împrejurare. Nu există nici un impuls care să nu ne transforme în mici demoni dacă îl păstrăm drept ghid absolut al acţiunilor noastre“. Impulsul este, prin urmare, o manifestare deplin corectă a persoanei dacă apare la momentul şi locul potrivit. Astfel, foamea, setea sunt bune atunci când sunt făcute pentru Dumnezeu, dar nu pentru căutarea plăcerii care rezultă din ele. O absolutizare, căutarea plăcerii existente în potolirea impulsurilor sălăşluişte patimile în inimi. „Plăcerea, banii, puterea şi siguranţa, sunt toate lucruri bune. Greşeala apare atunci când sunt căutate printr-o metodă greşită, sau într-un moment nepotrivit, sau pur şi simplu sunt cercetate prea mult (...). Păcătoşenia, dacă o examinăm, constă în căutarea a ceva bun într-o direcţie greşită.“
Creştinul trebuie să fie inteligent
Clive Staples Lewis a apreciat calitatea inteligenţei. Spre deosebire de multe persoane din zilele noastre, el a precizat că dobândirea acesteia nu depinde de materialul genetic, ci de respectarea poruncilor Domnului. „Oricine încearcă din răsputeri să fie un bun creştin va constata că inteligenţa i se ascute. Unul dintre motivele pentru care nu este nevoie de o educaţie specială pentru a fi creştin este acela că însuşi creştinismul este cea mai bună educaţie.“ În ciuda acestei declaraţii, Lewis nu a exclus contribuţia personală a fiecăruia la propria dezvoltare. Sfatul său merită reţinut pentru precizia de care dă dovadă. „Hristos nu ne-a spus să fim doar «blânzi ca porumbeii», ci şi «înţelepţi precum şerpii». El vrea să avem o inimă de copil, dar mintea unui om matur. Vrea să fim simpli, drăgăstoşi şi ascultători, precum copiii cuminţi; dar vrea, totodată, ca fiecare dram de inteligenţă pe care o posedăm să fie disponibilă pentru a-i sluji la cel mai înalt nivel.“
