Cu mulți ani în urmă, aflându-mă într-o cameră a institutului care găzduiește marele radiotelescop de la Effelsberg, priveam prin fereastră la antena cu diametrul de 100 m, cea mai mare antenă mobilă din
Colindele şi frumuseţea chipului dumnezeiesc
Simplitatea colindelor, exprimată fie prin textul lor plin de căldură sfântă, fie prin muzica suavă, adaptată, adesea, ritualului rugăciunii, ni-L aduce în casă pe Pruncul Iisus, în toată puritatea şi splendoarea Sa, de Prunc ceresc. Refrenul majorităţii colindelor vechi este alcătuit din epitete şi metafore prin care se invocă lumina, puritatea, candoarea, toate cuprinse în imaginea fluorescenţelor albe ale venirii primăverii, ale renaşterii, când toţi copacii sunt îmbrăcaţi în floare albă, dalbă de măr.
Lumina şi puritatea, frumuseţea chipului dumnezeiesc şi singularitatea Împăratului ceresc, îmbrăcat în lumină, l-au apropiat, în primele secole ale creştinismului, de floarea florilor, crinul, prezent într-una din frumoasele parabole ale Mântuitorului, în care florile de crin sunt prezentate astfel: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc, dar v-o spun Eu vouă, că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei (Matei 6, 28-29; Luca 12, 27).
Nu ştim câţi dintre vorbitorii limbii române de astăzi mai ştiu care erau denumirile perioadelor din Anul bisericesc, cu semnificaţii legate de desfăşurarea sărbătorilor în Bisericile creştine. Termenul latin calendae desemna începutul fiecărei luni în calendar, alcătuit în prima perioadă a creştinismului în limba latină şi păstrat până spre secolul al XV-lea. În limba română, calendae-le desemnau primele zece zile ale lunii ianuarie, în care se sărbătoreau Crăciunul şi Anul Nou, perioadă în care se vestea prin cântece Naşterea Domnului. Întrucât perioada de urări şi cântări religioase cuprindea toate cele zece zile ale lunii ianuarie, cântecele respective au primit numele acestor zile speciale, numite calendae, în care erau cântate sau recitate versurile specifice sărbătorilor începutului de an şi au devenit, în limba română, în mod firesc, colinde. Acest fenomen se numeşte în lexicografie o extensie a sensului, iar din punct de vedere fonetic procesul este firesc, având loc închiderea celor două vocale a > o, e > i.
Etimologii
Cum colindele s-au format în primele secole ale creştinismului românesc, termenii pe care acestea îi păstrează, adesea în forme fixe de refren, au devenit neinteligibili pentru majoritatea vorbitorilor, chiar şi pentru unii lingvişti, care nu cunosc împrejurările şi influenţele culturale ale utilizării lor în spaţiile creştine bizantine, nici limbile de cult ortodox, practicate, fără întrerupere, în toate Bisericile primare ale României Orientale, păstrătoare fidelă a tradiţiei creştinismului exprimat în limba latină, în prima parte a primului mileniu, şi a limbii grecești de cult, în partea a doua a mileniului, secolele IX-XII.
Pierzând sensul, prin opacizare (necunoaşterea limbii din care a provenit), termenul va avea din ce în ce mai multe variante şi i se vor da numeroase etimologii care nu au legătură cu realitatea semantică pe care o oglindesc. Variantele ler, lerui, leroi, oleroi sunt forme explicate în dicţionare ca „interjecţie sau refren în colinde”, fiind apropiate şi de alte cuvinte întâlnite în colinde ca: veler, velerim, aşa cum le explică autorul unui vechi dicţionar, A. Scriban, cel care le socoteşte ca provenite, prin extensie semantică, din Aliluia. Ideea lui Scriban este menţinută în mai multe studii, dar şi în dicţionarele moderne ca DEX, unde găsim următoarea explicaţie: LER „(interjecţie), cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic cu variante ca: léroi, léroloi, lérul, lérului; probabil lat[in] [Ha]llelu[iah] Domine”. Această etimologie are meritul de a rămâne în câmpul semantic religios al tematicii colindelor, ceea ce constituie un punct de vedere pozitiv, în perspectiva încadrării fireşti în acest câmp semantic, specific colindei.
Un foarte bun comentariu în ceea ce priveşte posibilul etimon l-a făcut o bună specialistă în lingvistica generală şi cea clasică, doamna Aurora Peţan, fără să pună punctul pe i, adică să identifice prezenţa şi semnificaţia vocabulei în colindul de Crăciun. Explicaţia autoarei este aceea că „în latină lilium înseamna crin şi era împrumutat dintr-o limbă veche, mediteraneană, pe care romanii au găsit-o în peninsula italică, la venirea lor.
În greacă, exista un cuvânt asemănător, leirion, care desemnează atât crinul, cât şi narcisa, ambele flori albe. În sardă, exista un cuvânt similar, care înseamnă floare albă, margaretă, crin. Şi exemplele pot continua cu cuvinte din bască, hitită, coptă etc. În toate aceste limbi exista un cuvânt care desemnează floarea albă, dar nu întotdeauna este vorba de aceeaşi floare, ci există variaţii în funcţie de zona climatică. În aria mediteraneană, floarea albă era prin excelenţă crinul, adorat şi în civilizaţia minoică.
La noi, crinul nu a fost şi nu este o plantă locală. Este foarte posibil ca floarea albă să fi fost în primul rând floarea de măr, despre care, fireşte, nu se putea vorbi decât la plural. Mărul a fost întotdeauna un pom specific spaţiului geografic românesc şi apare ca alternativă a bradului în rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent întâlnite în basmele şi miturile româneşti. Este corect raţionamentul făcut de autoare, dar trebuie să avem în vedere creştinismul primar, cu influenţele venite prin instituţia Bisericii, mai exact formele şi semantica vocabulei greceşti leirion (leírion), cu sinonimele krinon (krínon), leukon (leukón), „crin alb”, cu epitetele „gingaş”, „delicat”. Interesant e faptul că, în latină, forma lilium are şi sensul figurat „dulce”, „delicat”, „curat”, „candid”, în sintagma lilium candidum (Vergiliu).
În greaca veche, vocabula leírios,-on avea deja sensurile figurate: „delicat”, „suav”, „înmiresmat”. Sensurile metaforice pentru această floare erau generalizate şi foarte cunoscute, de aceea Pruncul ceresc a fost asemănat, prin puritatea şi lumina Sa divină, crinului. Experienţa lexicografică ne-a dovedit, adesea, pierderea semnificaţiei unui cuvânt, atunci când forma era denaturată faţă de forma primară, iar limba din care provenea nu mai era familiară celor care au preluat, prin tradiţie, anumite texte ca variante orale ale cântării. Reconstrucţia poate fi făcută numai pe baza câmpului semantic în care se descoperă o anumită dominantă, „imacularea”, „puritatea”, „gingăşia” florii albe, prezentă în toate colindele închinate Naşterii Domnului.
Semnificaţia unor refrene
Câteva exemple de sinonimie care pune în lumină albul purităţii, zorii luminaţi ai dimineții, cu bucuria exprimată în refrenul Lerui ler: Că s-a născut Domn prea bun,/ În sălaşul lui Crăciun/ Că s-a născut Domn frumos, Hai Lerui ler!/ Numele lui e Hristos, Hai Lerui ler! Sau cu varianta Oleroi: Nu dormiţi în astă seară, Oleroi, Doamne!/ Ci şedeţi la Privegheală, Oleroi, Doamne!/ S-aşteptăm pe Domnul Sfânt, Oleroi, Doamne!/ Ca să vie pe pământ, Oleroi, Doamne.
Un alt refren este Măruţ, mărgăritar: Şi-am plecat să colindăm,/ Măruţ, mărgăritar!/ Când boierii nu-s acasă! Dar şi minunatul refren Ziurel de ziuă, cu aceeaşi semnificaţie a luminii cereşti: Sus în deal la Galileu, Ziurel de ziuă!/ La casa lui Dumnezeu, Ziurel de ziuă,/ Unde s-a născut Hristos, Ziurel de ziuă!/ Mesia cel luminos, Ziurel de ziuă!
Cele mai multe colinde au fost axate pe urare, cu refrenul Florile dalbe: Ia, sculaţi boieri, sculaţi! Florile dalbe,/ Priveghind vă bucuraţi, Florile dalbe/ ...Şi nu v-aduc nici un rău, Florile dalbe!/ Ci v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbe/ Mititel şi-nfăţeşel, Florile dalbe/ Curge Mirul de pe El, Florile dalbe!/ Faşa dalbă de mătasă, Florile dalbe!/ Dumnezeu în astă casă, Florile dalbe.
În ceea ce priveşte grafia, formele, variantele pe care le-a luat cuvântul de bază ler, lerui cu sensul de Crin, Împărat, care a devenit lerui şi de aici leroi, oleroi, credem că este vorba de alipirea verbului „a fi”, de la prezent indicativ, persoana a III-a, forma scurtă - e, îi - (este): Leru-i ler, Domn din cer. Fiind colindul o construcţie populară, de natură orală, alunecările formelor sunt curente, aşa încât aceste forme, foarte uşor, se transformă în stereotipii, reţinute pentru armonia şi gingăşia pe care le creează în contextul deosebit al sărbătorii Naşterii Domnului.
Dar cel mai important argument pentru floarea de crin, pentru simbolul semantic al crinului, este prezența lui în icoana de pe ușile împărătești a Buneivestiri, începutul mântuirii noastre, simbolul Pruncului imaculat, puritatea cerească pe care o va purta în pântece Fecioara Maria şi Îl va naşte pe Mesia.
Iată cum istoria cuvintelor este oglindită în istoria celei mai importante instituţii divino-umane, Biserica Domnului, zidită în primul rând în sufletele creştinilor şi apoi în spaţiile devenite lăcaşuri de cult.