Deşi aproape ruinat, sufocat în buruieni, cu vacile vecinilor păscându-i ograda, Conacul Conţilor de Roma din satul Viziru, judeţul Brăila, păstrează încă tainic parfumul şi măreţia vremurilor de odinioară. Dacă astăzi ignoranţa contemporanilor pare a-i fi pecetluit definitiv soarta, cu mai bine de un secol în urmă, în el poposeau rubedenii înalte din marile familii ale ţării, precum Ghica, Calimachi, Ipsilanti, Cantacuzino, Vogoride, Mavromihail, Greceanu sau unionişti ca Vasile Alecsandri. Fie şi numai pentru această pagină de istorie ar merita, credem, mai multă atenţie.
România de odinioară s-a stins sub călcătura vremurilor. Urmele vieţuirii ei în zbuciumata istorie a „Evropei“, ciuntită, ştearsă, arsă, îngropată, suspină sub tăciunele uitării. Şi totuşi, uneori, ele încă mai au puterea să vorbească. Să mărturisească despre un timp, despre o lume fascinantă, atât de autohtonă, originală şi totuşi atât de modernă, de conectată la spiritul, moda, viaţa şi temperamentul marilor capitale ale vremii, încât numai nedreapta noastră preţuire le poate ignora, minimaliza, neantiza. Conacul Conţilor de Roma din satul Viziru, judeţul Brăila, se află într-o asemenea situaţie.
Viziru, „micul Paris“ al Brăilei
Am ajuns în curtea conacului într-o zi de vară superbă, cu cer albastru şi adieri de corcoduşi daţi în pârg. Însoţiţi de părintele Sică Simeon Bănică, parohul din Viziru de Jos, i-am dat ocol, l-am privit, minunându-ne nu de priveliştea lui actuală, supravegheată, ca o ironie, de aparatură modernă, ci de imaginile pe care mintea noastră febrilă le zugrăvea întoarsă cu faţa spre un timp apus, spre o lume trecută mai degrabă în legendă şi mit decât în istorie.
Două-trei vaci priponite în spatele conacului, câţiva corcoduşi şi duzi adumbrindu-i faţada, arbori rari, îmbătrâniţi, năpădiţi de rugină şi furnici, un panou de onoare al fostului colectiv şi o horbotă sălbatică de cucută, urzici şi bozii compun astăzi decorul în care conacul Conţilor de Roma se stinge cu fiecare clipă ce trece.
Întemeietorul ramurii brăilene a Conţilor de Roma este Pierre (1833-1914), venit în ţară pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Rădăcinile acestei familii greceşti se află în Insula Zante, strămoşul lor fiind deopotrivă un intelectual cunoscut şi om iscusit, capabil să-şi cumpere „titlul papal“ de conte de la un nobil italian, de viţă veche, scăpătat, cum aflăm dintr-un articol semnat în „România literară“ de Gheorghe Lupaşcu. Probabil, el sau urmaşii lui au venit în Ţara Românească cu primii fanarioţi, înrudindu-se apoi cu Mavrocordaţii, Mavromihalii, Caragea, Ghica, Calimachii, Ipsilantii, Hrisoverghii, Cantacuzinii, Vogorizii, Grecenii, Bibeştii, Sturdzeştii ş.a.
În 1860, Petru de Roma (Pierre) s-a căsătorit cu Sofia Ipsilanti, fiica prinţului Alexandru Ipsilanti, care, după numai şase ani, este chemată la Domnul. Din această căsătorie, Petru de Roma moşteneşte Moşia Mare din Viziru, pe care ridicase partea sudică a conacului, cea nordică fiind construită mai târziu. Cea de-a doua soţie a lui a fost Maria Vogoride, fiica prinţului Nicolae Vogoride, fostul caimacan al Moldovei, cu care a avut trei copii: Petru, Nicolae şi George. Acest conte avea strânse legături cu paşoptiştii revoluţionari, care veneau la conacul din Viziru. „Contele a avut o moşie foarte mare în zonă. În această clădire au venit Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri şi alţii. La nunta lui, una din semnăturile de martor de pe certificatul de căsătorie a fost cea a lui Vasile Alecsandri, bunul său prieten, mărturie pe care o redau doar oral, pentru că respectivul document a fost furat din arhive“, ne-a spus părintele Sică Simeon Bănică, parohul din Viziru de Jos.
Familia Conţilor de Roma organiza numeroase petreceri şi vânători în zonă, la care pare a fi participat ca invitat al lui George Bibescu şi al Martei Bibescu şi autorul „Micului Prinţ“, Antoine de Saint-Exupéry, prin 1935, amfitrioană fiind Marina Ştirbey, femeia aviator, care avea amenajat un aerodrom pe izlazul satului Berteşti. În frumoasa clădire a conacului, în secolul al XIX-lea, în sala de teatru a familiei, a dat reprezentaţii şi celebra actriţă Sarah Bernhardt.
Mărirea şi decăderea unei familii
Din volumul „Un grec, doi greci, trei greci… Brăila - Reactivarea memoriei culturale a oraşului Brăila. Cazul comunităţii greceşti“, editat de Muzeul Brăilei, aflăm că Nicolae de Roma, licenţiat în ştiinţe juridice la Paris, a devenit un armator renumit, care deţinea la Brăila, între 1921 şi 1946, un mare număr de nave, şi care s-a stins în 1960 la Atena. La sfârşitul secolului al XIX-lea, proprietarul reşedinţei de la Viziru a devenit Camil. Căsătoria lui cu italianca Gina Varetto, din Torino, a fost un eşec, femeia nefiind acceptată de „lumea bună“ de la Dunăre. Acest lucru l-a zdruncinat foarte tare pe conte, determinându-l să se retragă în Balta Brăilei, unde a trăit printre pescarii şi geambaşii care negustoreau prin Baltă şi prin Dobrogea. Într-o zi, a fost găsit mort pe o pomoştea de lut. Cei doi au avut un fiu, Petru, născut în 1901, care a cochetat, cu nu prea mare succes, cu literatura. De la el a rămas însă un jurnal, în care sunt descrise evenimente cuprinse între 28 august 1940 şi 14 aprilie 1941, în care autorul îşi exprimă emoţiile şi dezaprobă abuzurile şi crimele legionarilor, omorârea evreilor, Dictatul de la Viena şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
Memorialistul Nicolae Carandino povestea că în prima parte a secolului al XX-lea acesta a angajat într-o iarnă trupa de teatru a Elenei Derusi pentru a juca la conac piesa „Dama cu camelii“. Pe un ger cumplit, actorii, înfofoliţi în blănuri, au sosit la Viziru cu săniile, venind de la Brăila, evenimentul fiind foarte comentat în societatea brăileană a vremii.
În comuna Viziru, două dintre cele trei biserici existente la sfârşitul secolului al XIX-lea fuseseră ridicate, una de credincioşii din zonă şi doamna Ipsilanti, între 1850-1862, iar cealaltă, în 1869, de Petru, Conte de Roma. Şi tot din această localitate, cum reiese din monografia satului, scrisă de învăţătoarea Vasilica Mantea, a pornit răscoala din 1907 în părţile Brăilei, care a atins şi proprietatea Conţilor de Roma, bunicul său, Stefanache Mantea, fiind una din căpeteniile răsculaţilor.
În capela conacului au fost înmormântaţi prinţesa Sofia, Contele Petru de Roma şi alţi membri ai familiei. Degradat în timpul Primului Război Mondial, conacul a intrat în proprietatea Ministerului Agriculturii. În 1923, în latura sudică a clădirii a fost organizată Şcoala de agricultură „Alexandru Constantinescu“. Astăzi, într-o parte a vechiului conac funcţionează sediul APIA din zonă.
Ca-n miturile primordiale
„Aşadar, o familie pornită din orizonturile unei insule greceşti, ca-n miturile primordiale“. Prin moartea dramatică a lui Camil de Roma şi apoi prin pierderea întregii averi din cauza unei datorii neonorate, prin stingerea viţei neamului lor, drama ramurii româneşti a acestor puţin cunoscuţi conţi de Roma ne aminteşte de „tragedia greacă şi totodată de credinţa românului în legile neiertătoare ale sorţii“, cum spune Gheorghe Lupaşcu.
Istoria este neiertătoare uneori. Dar România de odinioară, cu toate cele ale ei, are dreptul să fie cunoscută, înţeleasă şi iubită, fie şi numai pentru faptul că în ceruri îşi are locul ei bine rânduit de Creator. Iar aici, pe pământ, întotdeauna a tresărit, a respirat în felul ei inconfundabil, cu acelaşi plămân cu care, la vreme, respira Europa întreagă. De aceea, credem, nu avem dreptul să o ignorăm…
