Conacul de la Mirceşti, primul muzeu literar din România

Potrivit obiceiului statornicit la Muzeul Literaturii Române de la Casa Pogor din Iaşi - instituţia care are grijă de spiritul ieşenilor organizând acţiuni literar-culturale periodice - vinerea trecută a sunat adunarea. Un telefon, scurt, mă anunţa că duminică, 29 iunie, la ora 12, are loc la Mirceşti o manifestare culturală dedicată poetului Vasile Alecsandri prilejuită de împlinirea a 130 ani de la premierea Cântecului Gintei Latine, la Montpellier, şi alţi 80 de la sfinţirea capelei din curtea muzeului local, în care îşi duce somnul veşniciei poetul. La ora 10 dimineaţa, un autocar alb, tras în faţa Casei de Cultură a Studenţilor aştepta doritorii să participe la voiaj. Asemenea acţiuni prevăd, de obicei, un Te Deum, vizitarea muzeului şi o incursiune încântătoare prin pitoreasca luncă a Siretului, aşa cum îi plăcea „bardului“.

mitiioan(at)yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Potrivit programului, la ora indicată am plecat spre destinaţie. Autocarul se umpluse de amatori, tineri şi vârstnici, dornici să întâlnească sau să reîntâlnească pitoreştile meleaguri săteşti pline de vegetaţie, de care oraşele, prozaice şi năpădite de betoane, s-au îndepărtat cu stoicism.

În fuga mare, am depăşit Leţcanii, Podu Iloaiei, Târgu Frumos - aşezări ce-şi schimbă mereu înfăţişarea, potopite de noi şi cochete zidiri -, am trecut prin boarea de răcoare tonifiantă a pădurii Strunga şi printre întinsele lanuri de grâu aurite şi învăpăiate ici colo de maci însângeraţi. Părăsind şoseaua Romanului, după vreo câţiva kilometri am intrat în Mirceşti. Satul îmbrăcat sărbătoreşte, cu casele dichisite, grădinile înflorite şi oameni zâmbitori, aştepta parcă musafirii ca în zilele de Paşte. La capătul drumului, bătrâna zidire a Muzeului în care a vieţuit poetul fremăta înmiresmată de parfumul teilor tocmai înfloriţi. Fericită, muzeografa, tânăra poetă Indira Spătaru, îmbujorată de emoţie, întâmpina oaspeţii urându-le bun venit şi invitându-i în ospeţie după tradiţia casei.

În curte veniseră preoţii, primarul, funcţionarii comunali, profesorii, învăţătorii, stoluri gureşe de şcolari şi şcolăriţe în fote şi ii strămoşeşti, cum rar se mai văd prin sate, cât şi sumedenie de săteni şi musafiri.

Preotul Alin Hobincă a săvârşit slujba de pomenire la mormântul lui Vasile Alecsandri din mausoleu, gazda a punctat istoriceşte momentul, iar poetul Horia Zilieru a subliniat însemnătatea poeziei „Cântecul Gintei Latine“ - vestita versuire românească recunoscută pe plan european ca simbol al latinităţii.

Primul succes de scenă, la doar 23 de ani

Născut la Bacău în 21 iulie 1821, a copilărit la Mirceşti şi la Iaşi, în casa părintească megieşită cu biserica Sfântului Ilie, a învăţat la Miroslava şi la Paris (1834-1835), unde a dat şi bacalaureatul. Întors în ţară a primit întâi slujba de şef de masă (birou) la dregătoria pensiilor, apoi a devenit unul dintre directorii Teatrului, dedicându-se scrisului, început încă din Paris.

După câteva lucrări dramatice precum „Farmazonul din Hârlău“, „Modista şi cinovicul“, la 18 decembrie 1844, trăia bucuria premierii piesei „Iorgu de la Sadagura“ inspirată din „străinomania“ unor contemporani şi primită cu entuziasm de spectatori. Cum îşi amintea mai târziu, autorul dorea să biciuiască „prosteasca izmeneală de a dispreţui tot ce era naţional: limba, obiceiuri, jocuri până şi Moldova însăşi… Oricine trecuse graniţa considera că nu mai poate trăi în ţara sa“. În seara premierii aştepta cu emoţie finalul spectacolului. „Teatrul era arhiplin“. Venise şi „principele Sturza şi toată lumea bună. Mă aflam în loja tatălui meu (postelnic pe atunci) şi tremuram. Actul I se termina în zgomotul aplauzelor; al doilea în zgomotul entuziasmului; la cel de al treilea sala se ridica în picioare şi chema pe autor cu un adevărat zgomot de furtună. Eu sunt silit să mă arăt în marginea lojii noastre, iar la ieşirea din lojă, femei şi bărbaţi se năpustiră asupra mea, mă îmbrăţişează, mă trec de la unul la altul, dar cea mai dulce răsplată mă aştepta acasă şi o aflai în sărutările tatălui meu. Plângea sărutându-mă“.

Dragul lui băiat, de numai 23 de ani, nu-i înşelase aşteptările.

La 21 decembrie 1845, se juca piesa „Iaşii în Carnaval“ urmând şi alte lucrări dramatice precum suita Chiriţelor, începând cu „Chiriţa în Iaşi“ pusă în scenă începând din 1850.

A participat la mişcarea revoluţionară din anul 1848 după înăbuşirea căreia a rămas aproape doi ani în exil, de unde s-a întors în timpul domniei lui Grigore Ghica. A suferit pierderea mamei, în 1842, cât şi a prietenei Elena Negri, sora lui Costache Negri, decedată pe un vapor lângă Constantinopl, pe când se întorcea acasă (1847).

Anul 1853 i-a adus volumele „Poezii poporale“ şi „Balade“ („Cântece bătrâneşti“) în care loc de frunte are Mioriţa, „acea inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi, acea doină măreaţă care s-a publicat în capul frumoasei culegeri al lui Alecsandri“, cum avea să scrie, mai târziu, Mihai Eminescu.

În nefericitul an 1854 decedând şi părintele pe când poetul era departe de ţară, se întorcea grăbit la Iaşi, oprindu-se îndurerat la mormântul proaspăt din cimitirul bisericii Sf. Spiridon. Mergând la Mirceşti, a hotărât eliberarea ţiganilor din robie, dând exemplul ce avea să fie urmat de către domnitorul Grigore Ghica, care, în decembrie 1855, când a slobozit toţi robii din Moldova. În anul 1857, trăia şi tragedia pierderii surorii sale, Catinca, căsătorită cu aprigul unionist Costache Rolla.

Continuând lupta vieţii, „poetul cetăţean“, autor al romanticelor legende şi gingaşelor pasteluri, participa viguros la bătălia pentru Unirea Principatelor începută în primăvara anului 1856. În anii aceia a publicat poezia „Hora Unirii“ devenită imn naţional al Unirii în Moldova şi peste Milcov, în Muntenia.

La 3 ianuarie 1859, la Iaşi, întrunindu-se membrii Partidului unionist în Cabinetul de Ştiinţe Naturale, lângă casa părintească, pentru propunerea candidatului la domnie, l-a susţinut pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

După săvârşirea alegerii domnitorului în Moldova şi în Muntenia, ca ministru de externe, a mers în turneu diplomatic la Paris, Londra şi Torino, pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri. În capitala Franţei a avut onoarea să discute dorinţa românilor cu împăratul Napoleon al III-lea.

Scârbit de intrigile politicianiste, care i-au adus insuccesul la o alegere de deputat în Ilfov, unde fusese propus de unioniştii munteni, din anul 1860 s-a retras la Mirceşti, moşia lăsată moştenire de părinte. Având de transpus pe hârtie gânduri patriotice, a scris zguduitoarele piese istorice „Despot Vodă“, „Fântâna Blanduziei“, „Ovidiu“, rămânând la Mirceşti până la apusul vieţii, de unde mergea în răstimpuri la Bucureşti ori Iaşi.

La Mirceşti s-a dedicat literaturii

Ca ieşean, Alecsandri a locuit în casa părintească construită prin 1780 şi cumpărată de la unchiul Iordache Alecsandri prin 1833 (casa adăposteşte acum Muzeul Teatrului din Iaşi). Primind premiul concursului din Montpellier (Franţa) pentru „Cântecul gintei latine“ (1878), drept recunoştinţă, Primăria oraşului Iaşi a dat numele său străzii Sfântul Ilie, în care copilărise. Casa părintească rămasă moştenire fratelui Iancu, căsătorit la Paris, avea să fie înstrăinată.

Până în anul 1860 a stat la Mirceşti scurte perioade, în vacanţe sau făcând popasuri pe drumul dintre Bucureşti şi Iaşi. Acolo a instalat-o din 1858 pe Paulina Lucasievici sau Locassiewicz, o fată din popor, cunoscută se spune prin 1856-1857 la hanul din Târgu Frumos şi care, la 3 noiembrie 1857, i-a născut o fetiţă, Maria, dezmierdată Marghioliţa. Deşi legătura lor nu se legalizase decât în 1876, poetul având legământ sufletesc să nu se căsătorească (la moartea Elenei Negri), Alecsandri nu a ascuns alianţa punând la dispoziţia Paulinei loja sa de la teatrul ieşean când dânsul lipsea.

Prin 1861 a pus la cale construirea unei case pe care a terminat-o în anul 1867 şi care adăposteşte acum muzeul.

La Mirceşti s-a dedicat literaturii, compunând frumoasele pasteluri, inspirate din frumuseţea naturii, viaţa la ţară şi rotirea anotimpurilor, multe fiind închinate iernii. Punea astfel bazele unei noi specii literare în literatura românească (1867). Apropiat de viaţa satului a scris şi frumoasele doine de dor, de dragoste, de cătănie, haiducie (voinicie), de înstrăinare, de ciobănie şi o vastă operă din poezii, proză şi teatru. Închina ciclul „Ostaşii noştri“ (1878) eroismului luptătorilor în Războiul de Independenţa (Peneş Curcanul, Sergentul, Hora de la Griviţa, Hora de la Plevna).

S-a săvârşea din viaţă la Mirceşti în 22 august 1890, ucis de o neîndurătoare boală. A fost înhumat în curtea casei părinteşti şi apoi în capela zidită cu sprijinul Academiei Române după planurile arhitectului N. Ghica Budeşti (1928).

Casa din Mirceşti devine în 1914 primul muzeu literar din ţară

În 1885 donase Academiei Române casa din Mirceşti cu întreaga zestre. Academia, luând-o în posesie prin anul 1914, a pus-o la dispoziţia vizitatorilor devenind astfel primul muzeu literar din ţară. Clădirea a suferit distrugeri în timpul războiului din vara anului 1944 şi a intrat în reparaţii, redeschizându-se ca muzeu la 9 iunie 1957. Restructurat în anii 1987 şi 1991-1993, muzeul s-a deschis din nou la 19 septembrie 1993.

▲ O aşezare atestată acum peste 550 de ani

Comuna Mirceşti, compusă din satele Mirceşti şi Iugani, atestată documentar de peste 550 ani, are peste 3.800 locuitori şi se află, la vreo 16 Km de Roman, 27 Km de Paşcani şi 76 Km de municipiul Iaşi. Documentul de atestare datează din 7 iunie 1455, cînd domnul Moldovei, Petru Aron, a întărit mai multe sate pe Siret, printre care şi Mirceştii.

Prin 1783, stăpânea moşia spătarul Enacachi Millo, al cărui fiu, Andrei Millo, o vindea hatmanului Alecu Ghica (1828), de la care în 1831 o cumpăra vornicul Vasile Alecsandri, tatăl poetului. După moartea poetului, la 22 august 1890, moşia a rămas în stăpânirea soţiei Paulina Alecsandri, până în 1921 când a decedat lăsând moşia şi conacul din sat nepoatelor sale Margareta şi Elena Catargi. Ele reprezentau fericirea bunicului Vasile Alecsandri, Elena amintindu-i de marea lui dragoste pentru Elena Negri, iar Margareta de altă iubire (pentru Maria Cantacuzino sau pentru o Margaretă neştiută). Maria, muziciană şi pictoriţă, fiica poetului, instruită vreo zece ani la Paris, a fost căsătorită de două ori, din prima însoţire (1877) cu Dimitrie A. Catargi, având fetele Elena şi Margareta, iar din a doua căsătorie (prin 1883) cu George E. Bogdan având un băiat, Henri Bogdan, căruia, în 1938, i-a lăsat parte din avere, actul fiind conceput la Borzeşti, comuna Bogdana, judeţul Bacău, unde trăia la conacul din Bogdăneşti, administrând pământurile strămoşeşti. Volubil şi documentat, domnul Cristinel, stră-strănepotul poetului, fiul al lui Henri Bogdan, prezent la comemorarea din Mirceşti, a adus amănunte interesante din viaţa familiei Bogdan şi a părintelui său locatar la Feteşti unde s-a stabilit după deportarea din anii 1950, în Bărăgan. Între altele şi-a amintit de soarta iubitelor nepoate ale poetului: Margareta a murit prin 1942, iar Elena, expropriată din Mirceşti, a fost internată la un azil de bătrâni din Roman, decedând în anul 1957 când s-a născut Cristinel.