Anul 2025 a fost declarat Anul Centenar al Patriarhiei Române, fiind anul în care se împlinesc 140 de ani de la recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (aprilie 1885) și 100 de ani de la ridicarea sa
Constantin Noica: Să creăm punți!
Una dintre neclaritățile privitoare la întâlnirea intitulată Șapte zile de priveghere (Cernăuți, 1-7 august, 1943) este participarea lui Constantin Noica, respectiv cea a lui Anton Dumitriu. O cercetare mai atentă a informațiilor descoperite până astăzi generează câteva răspunsuri pe care le voi schița mai jos.
Socotită de unii drept „întâlnirea fondatoare” a Rugului Aprins, personal, prefer să o consider parte a preistoriei acestei mișcări cultural-duhovnicești pornită în anii ’40 la Mănăstirea Antim (București). O lectură și o analiză serioasă a celor petrecute la Cernăuți la întâlnirea organizată de Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrea și de scriitorul Sandu Tudor, dar și mărturiile survenite ulterior, mă determină să cred că nu putem vorbi încă despre o întâlnire fondatoare, chiar dacă rămâne prețioasă.
Am scris aici săptămâna trecută despre un posibil proiect al Rugului Aprins gândit de Sandu Tudor, așa cum reiese din prima sa prelegere de la Cernăuți. Trebuie subliniat că acea schiță de proiect a fost completată, ajustată pe loc de un alt participant, anume de filosoful Constantin Noica. Concret, la încheierea conferinței lui Sandu Tudor, inaugurale, Const. Noica intervine în final cu un bemol: „Pentru că suntem la prima ședință, e bine să încercăm să spunem un lucru. Nu ne «smulgem» chiar din lumea din care venim; nu există «opoziție» între ceea ce facem aici și ce făceam în lumea din care venim. Felul în care a vorbit prietenul Sandu Tudor poate da sentimentul că vrem, dintr-odată, să facem altceva, că avem nostalgia unor lucruri care să ne scoată din ceea ce făceam. Cred că venim aici ca să câștigăm puteri pentru o lume care poate fi «urâtă» - cum a descris-o, în urâțenia ei, predicatorul; însă nu e necesar. «Ordinile» nu sunt împotriva ordinii Bisericii, în care ele pot fi cuprinse și între ceea ce gândim și simțim în biserică. Și dacă dau însemnătate acestui gând de a ne așeza în armonie, de unde venim, în armonie cu ceea ce voim să facem aici tocmai pentru că ne întoarcem în lume și pentru că experiența noastră de aici trebuie să fructifice acolo. Ca atare, să creăm punți, fie vorbind cu mai multă blândețe de lumea aceasta de care ne-am despărțit, fie nemaivorbind deloc de ea (subl. MV) - în nici un caz cu dușmănia aceasta cu care mi s-a părut că vorbește prietenul Sandu Tudor”...
Reamintesc, toate citatele pe care le consemnez aici sunt preluate după dactilograma originală. Chiar dacă, în lectura proprie a conferinței lui Sandu Tudor, nu consider a fi tocmai o atitudine dușmănoasă față de cele lumești, cum o percepe C. Noica, se poate presupune că tonul acelei conferințe, tonul, cel care face muzica, putea înșela. Căci Sandu Tudor nu a fost niciodată suspectat de exces de diplomație...
Observăm imediat că, în realitate, această necesară completare rostită de Constantin Noica vine din perspectiva tradiției și ethosului creștinismului ortodox de nuanță românească - a se vedea excelentul volum Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, scris mai târziu de un apropiat al filosofului, el însuși viitor membru al Rugului Aprins, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Fără îndoială, această armonie, acest îndemn la crearea de punți este o caracteristică și o virtute a creștinismului ortodox românesc, a culturii române, iar Rugul Aprins avea să o demonstreze în mod fericit prin însăși existența sa.
În altă ordine de idei, programul retragerii spirituale de la Cernăuți, din 1-7 august 1943, desfășurată chiar în sediul Mitropoliei Bucovinei, consemnează o mică enigmă: participarea lui Constantin Noica cu conferința intitulată Patos și Patmos (cercul zilei de joi, 5 august), iar cea a lui Anton Dimitriu cu conferința Cunoaștere și asceză (cercul zilei de marți, 3 august). Însă, cum spuneam, probabil au fost stenografiate toate conferințele, dar, din păcate, nu s-au găsit până astăzi decât dactilogramele corespondente conferințelor lui Sandu Tudor (trei la număr), Constantin Noica (una singură) și Henri Stahl. Reamintesc, aceste cinci conferințe sunt publicate prima oară de același Mitropolit Antonie Plămădeală, în volumul său intitulat Rugul Aprins (Sibiu, 2002). Ulterior, au fost reluate, direct din cartea IPS Antonie de alți cercetători, între aceștia, într-un volum și studiu de o mare eleganță, semnat de arhim. Policarp Chițulescu, Reuniuni ale spiritului. Mitropolitul Tit Simedrea al Bucovinei (1886-1971) și primele reuniuni spirituale din România (Ed. Dinasty Books Proeditură și Tipografie, București, 2020).
Problema, enigma, remarcată de mulți cercetători, este că filosoful Const. Noica este publicat cu titlul conferinței Cunoaștere și asceză, adică cea trecută în program (tipărit, încă din 1943) în dreptul numelui Anton Dumitriu! Fără a intra în prea multe amănunte tehnice, voi spune că cel mai probabil (1) conferința lui C. Noica este tocmai cea aflată în dactilogramă și că a fost singura; (2) chiar dacă a participat la întâlnirile de la Cernăuți, se pare că Anton Dumitriu nu a mai susținut conferința sa, din motive necunoscute. Fiindcă referitor la conferința intitulată Patos și Patmos, în prelegerea sa de dimineață, petrecută în aceeași zi, 5 august, Sandu Tudor face o anume aluzie - ca și cum această conferință nu s-a mai ținut. Iar Sandu Tudor recurge imediat la câteva meditații asupra aceluiași subiect, Patos și Patmos, în încercarea de a o înlocui cu o conferință proprie.
Mai mult, în discuții private avute cu excelenți cunoscători ai operei lui Constantin Noica, aceștia subliniază că temele abordate în conferința Cunoaștere și asceză fac parte dintre căutările și meditațiile constante ale filosofului aflat la acea vârstă, teme reluate ulterior.
Mai observăm pe parcursul dialogurilor petrecute după conferințele de mai sus o stare redundant polemică între Sandu Tudor și Constantin Noica. Același lucru se petrece în conferința Cunoaștere și asceză în care filosoful constată starea de falsă adversitate - generată de organizatori -, astfel încât se întreabă „ce a făcut pe autorul programului să împotrivească asceza cunoașterii?”. Întreaga conferință a lui Noica pare o replică la conferința inaugurală rostită de Sandu Tudor, în sensul bemolului reprodus mai sus. Și, după un mic excurs filosofic, Constantin Noica rostește această concluzie a conferinței sale: „Cunoașterii îi rămâne destinul acesta de a avea atributele vieții, de a avea multe din biruințele prezente ale vieții, dar nu de a avea biruința finală. În timp ce ascezei îi sunt date multe înfrângeri - mult mai multe decât cunoașterii - mult mai mult amar decât cunoașterii; cu nădejdea însă și uneori cu reușita unei biruințe finale.
Dacă așa stau lucrurile, atunci eu nu mai pot să vă înfățișez meditațiunea mea așa cum voiau organizatorii, sub titlul «cunoaștere și asceză». Aș spune: «cunoaștere sau asceză»; cunoaștere și asceză stând alături, chiar în adversitate, nu mai văd. Căci dacă a întâlnit pe Dumnezeu, cel ce face asceză adevărată nu poate să nu-l caute. Iar dacă nu l-a întâlnit, [iarăși] nu poate să nu-l caute. Sau îl caută atunci peste tot, orbește; aproape deznădăjduit, așa cum îl căutăm noi în cunoaștere.”
Prieten cu câțiva dintre membrii principali ai Rugului Aprins, el însuși un adevărat ascet, Constantin Noica nu a făcut parte din această mișcare. Dar traseul său spiritual și cultural nu este nicidecum mai prejos. Iar îndemnul de a crea punți l-a respectat prin opera și prin viața sa, ba chiar și prin creația sau activitatea câtorva discipoli. Nu întâmplător mormântul filosofului este, la dorința sa și cu binecuvântarea Mitropolitului Antonie al Ardealului, chiar în curtea Schitului Păltiniș.
Să creăm punți! - un îndemn profetic, mai ales pentru lumea de astăzi...