Corespondența monahului Andrei Scrima cu părintele Dumitru Stăniloae

Fenomen deopotrivă duhovnicesc și cultural, Rugul Aprins și-a păstrat până astăzi atractivitatea. O bună cunoaștere a informațiilor corecte privitoare la personalită­țile Rugului Aprins și a relațiilor dintre acestea poate deveni, în timp, un act ziditor pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române de secol 20 și pentru identitatea culturală națională. Ne propunem în serialul care urmează să valorizăm o serie de documente, în bună măsură inedite sau puțin cunoscute, dedicate lucrării per­so­nalităților Rugului Aprins, infor­mații existente preponderent în arhiva proprie ori în varii arhive publice și private.

Cercetarea lucrării celor peste 50 (cinci­zeci!) de personalități ale Rugului Aprins - firesc, nu toate egal implicate - ne demonstrează că acestea au avut o viață și, uneori, o operă demne de luare-aminte, care i-au pregătit pentru a valoriza mai târziu întâlnirile începute la Mănăstirea Antim (1944), organizate de grupul numit „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Privite panoramic, astăzi, după ce mai toți s-au mutat la Domnul, viața și opera acestor personalități - dintre care aproape jumătate au pătimit, câțiva fiind martirizați, în închisorile comuniste - ilustrează o identitate duhovnicească exemplară.

Miraculos pentru acea vreme, în anul 1956 monahul Andrei Scrima primește o bursă de studii doctorale și este ajutat de Patriarhul Justinian să plece în India. Vădit însingurat, tânărul teolog duce lipsa confraților, majoritatea membri ai Rugului Aprins, astfel încât poartă o vie corespondență cu aceștia. Unora le trimite scrisori colective, precum epistola care îl are ca principal destinatar pe părintele Benedict Ghiuș (publicată în volumul A. Scrima, „Ortodoxia și încercarea comunismului”, Humanitas, 2008, p. 394).

Am descoperit recent într-o arhivă privată o serie de alte scrisori primite sau trimise de părintele Andrei Scrima, realmente valoroase în multiple perspective (istoria Bisericii Ortodoxe Române, antropologie religioasă, dogmatică ș.a.). Publicăm mai jos fragmentul principal al uneia dintre aceste scrisori trimise părintelui profesor Dumitru Stăniloae de monahul Andrei Scrima. Rândurile epistolei oglindesc calda relație dintre cei doi, dialogul înalt teologic și rafinat duhovnicesc care-i anima. Precizăm că scrisoarea precedentă acesteia, trimisă de părintele Stăniloae către părintele Scrima, a fost publicată tot în volumul sus-menționat (p. 418) unde, rezumativ, îndemnul frățesc pe care profesorul îl face fostului său student este acesta: „Chiar dacă vreunul dintre noi încearcă un spor de lumină din confruntarea cu alte culturi și orizonturi spirituale, luminarea aceasta nu e decât o nouă activare a luminii cuvântului din sine, din prilejul întâlnirii cu alte regiuni ale ceea ce se cheamă l’être, căci lumina lui Hristos din noi luminează toate și, prin aceasta, ne luminează tot mai mult și pe noi. (...) Mă bucur că ai necontenit conștiința că umbli în lumina și în viața de comuniune a Bisericii și în lumina aceasta vezi toate și te îmbogățești prin tot ce vezi și cunoști.”

Testul autenticității adevăratului Dumnezeu este dacă suportă sau nu moartea

Iată răspunsul tânărului teolog Andrei Scrima (datat Benares, 18 noiembrie 1957):

Preacucernice și Iubite Părinte Profesor,

Am primit cu bucurie și duhovnicească emoție rândurile Sfinției Voastre trimise luna trecută; bucuria și emoția ce însoțesc, de fiecare dată, semnele simple ale tainei vieții și comuniunii noastre în El. Acum, când sunt contemporan și co-spațial cu o tradiție și un univers uman obsedate de visul reintegrării, al unității, al plenitudinii - și unde domnește, dimpotrivă, sfâșierea, necesitatea, neîmplinirea - misterul cuprinderii noastre în Hristos, semnalat și prin scrisorile fraților și prietenilor, mă umilește cu evidența adevărului său smerit. Nu există (e absolut limpede!) un alt Nume pentru Inefabilul Dumnezeu; și dacă în El suntem o unitate, o pleromă mai bine zis, și nu ne topim - nici în istorie, nici în eternitate - înghițiți de abisurile superioare sau inferioare, e pentru că la început, El S-a smerit până la „moartea în Cruce” (ce moarte Dumnezeiască!) pentru ca să ne restituie chipul ființării noastre veșnice, care se numește Hipostasul, și pe care nu-l poate absorbi adâncul naturii. Mă simt înclinat să spun - și Sfinția Voastră mă veți înțelege - că drama Indiei, simbolizând drama tuturor purismelor metafizice pre- sau post-creștine, e că nu-și poate omorî Dumnezeul său, Absolutul; pentru că acesta este deja mort. Și criteriul adevăratului Dumnezeu, testul autenticității Absolutului, e dacă suportă sau nu moartea; aceasta numai Dumnezeul cel Viu o poate face și din Cruce - sau potirul Lui - isvorăște viața lumilor, până în ziua veșniciei. Ce singulară demnitate a creștinului: să fie acceptat în moartea și învierea lui Dumnezeu, să o instrumenteze pe altarul bisericii dacă e slujitor, să depășească prin ea, neîndoios, categoriile naturale, ordinea „vechiului”, să guste de pe acum venirea „noului”: „iată pe toate le fac noi”. Dar ce dureroasă și dificilă confruntare, de asemenea, cu misterul neacceptării lui Hristos în această largă omenire, fără îndoială nu lipsită, pe alocuri, de înălțime spirituală, dar cu o religie și tradiție mistică constituite în afară de El, refuzându-L fără vigoare, însă cu o inerție și o suficiență ce par inexpugnabile. În fața acestui spectacol, te simți smerit, până aproape de răstignirea lăuntrică, care, după cuvintele Apostolului, trebuie să plinească patimile Domnului înșile: și, pentru moment, nu pot pricepe altfel taina aceasta decât în legătură cu iconomia Bisericii și a istoriei, așadar o taină esențialmente eshatologică. Mă veți ierta pentru aceste intime și, întrucâtva, trunchiate simțăminte pe care le înfățișez aici, dar ele se înscriu de asemenea în legătura noastră și în comuniunea dintre noi, în faptul că suntem mereu prezenți unul față de altul; și alcătuiesc de asemenea un element al conștiinței universale a Bisericii, prezența în fiecare mădular al ei, activată atunci când depășim limitele parohiilor noastre naționale.

Las pe altă dată ceea ce aș putea - și aș vrea - să vă spun despre tot ce îmi evocă aici, ciudat și firesc în același timp, Sofia înțeleasă bulgakovian - cu întreg regimul ei metafizic; despre tradiție și implicațiile ei specifice, așa cum le găsim în India, în spiritualitatea siriacă sau în deșerturile Egiptului (Orientul e totuși o structură organică, integrată parțial în Biserică prin Ortodoxie mai ales); despre distincția, ce azi îmi apare decisivă pentru înțelegerea misterului Ființei (Sein) și a procesului adânc al istoriei, dintre Natură (Physis) și Persoană la nivelul ființei umane; și, mai ales, despre punctul de diferență absolută între tot ceea ce nu a primit încă lumina Logosului și ceea ce Îl reprezintă în această lume, despre discontinuitatea esen­țială ce marchează implicit prezența Logosului, exprimând un aspect al funcțiunii Lui, după ideea Apostolului.

În partea secundă a scrisorii, cel care semnează Monahul Andrei ajunge la chestiuni administrative, între altele, îi solicită părintelui Stăniloae câteva studii și cărți. Iar în încheiere, pe lângă caldele salutări, adresate magistrului său și familiei acestuia, notează: „Vă rog să-mi mai scrieți și să mă păstrați prezent în rugăciuni, mai ales în vremea Sfintei Liturghii”.