Coșbuc, fala ardeleană a limbii noastre românești

Anul 2018 nu înseamnă doar celebrarea Centenarului Primului Război Mondial și al Marii Uniri, ci și marcarea despărțirii românilor de mari perso­nalități ale vieții culturale. După ce, la sfârșitul lunii aprilie, la Iași se stingea din viață Barbu Ștefă­nescu Delavrancea, la câteva săptămâni, la Bucu­rești, apunea o altă mare stea a literaturii române, un poet excepțional, de o sensibilitate și valoare aparte, George Coșbuc.

George Coșbuc s-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, din județul Bistrița-Năsăud, din Ardealul aflat la acea vreme sub stăpânirea imperiului austro-ungar, într-o familie cu adânci și vechi legături religioase. Tatăl său, Sebastian Coșbuc, era preot greco-catolic, iar arborele genealogic al familiei ne arată că acest șir al preoților Coșbuc este unul impresionant. Numeroși înaintași fuseseră preoți. Lumea satului său natal, universul poveștilor care se țeseau seara la lumina focului din vatră au lăsat o puternică amprentă asupra copilului George Coșbuc, iar acest fapt s-a reflectat cu pregnanță în opera sa.

Coșbuc și-a început studiile la școala din localitate, la șapte ani știa deja să scrie și să citească. Liceul l-a urmat la Năsăud, acum fiind semnalate și primele sale încercări literare, precum și participarea la activitățile unor societăți culturale ale elevilor, organizate, așa cum era obiceiul în epocă, pentru a stimula interesul pentru literatură, știință și creație. Liceanul entuziast a publicat primele sale versuri în revista „Muza Someșană” în 1882, dar debutul său s-a produs în anul 1884, când versurile sale sunt inserate în paginile revistei „Tribuna” lui I. Slavici. După finalizarea cu succes a liceului, în anul 1884, George Coșbuc s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj, unde s-a simțit atras de civilizația greco-romană, urmând cursuri de istorie a retoricii, sintaxă greacă ori istorie literară.

Un ardelean care confirmă rapid în literatură

Sedus de muza poeziei, George Coșbuc a început să publice tot mai des în gazeta lui Slavici, care, în cele din urmă, convins de talentul acestuia, l-a angajat ca redactor. Din acest moment, drumul spre tărâmul literaturii și spre afirmarea națională era început. Primul mare triumf al său l-a reprezentat publicarea în anul 1889 a poeziei „Nunta Zamfirei” în revista „Tribuna”. Era epoca de apogeu a societății culturale „Junimea”, o adevărată instituție care certifica pe atunci cariera literară a unui pretendent la gloria literară. De aceea, în ziua de 4 februarie 1890, tânărul poet ardelean a fost invitat de Maiorescu la București, la ședința societății unde a citit poemul său „Nunta Zamfirei”. Poezia lui Coșbuc a impresionat și a trezit admirația celor prezenți, dar în mod special a liderului „Junimii”, Titu Maiorescu.

Intrarea în marea literatură a lui George Coșbuc tocmai avusese loc, iar porțile afirmării îi erau deschise. Și ardeleanul a confirmat rapid. De altfel, el s-a și mutat la București. Se angajează în diverse slujbe, de la cea de funcționar la cea de publicist în ziarele bucureștene. În 1893, îi apare și volumul de poezii „Balade și Idile”, un volum bine primit de presa din capitală și nu numai. Apariția volumului îl determină pe Caragiale să-i scrie o cronică entuziastă în publicația sa „Moftul Român”, din 23 iunie 1893, iar acest fapt este remarcabil. Caragiale era o personalitate intransigentă și judecata sa asupra celor din lumea literară era severă. Iată cum este semnalat și recenzat volumul lui Coșbuc: „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de «Balade și idile» de George Coșbuc”. Era doar unul dintre cele 16 volume pe care Coșbuc avea să le publice de-a lungul vieții sale, între anii 1885-1916.

Un an mai târziu, în 1894, Coșbuc publică o altă poezie excepțională, cu un puternic conținut social - „Noi vrem pământ”. Forța mesajului acesteia parcă prefața mișcările țărănești care aveau să zguduie România în 1907. Când steaua afirmării lui Coșbuc strălucea tot mai mult, poetul cunoaște calomnierea unor răuvoitori, fiind acuzat de plagiat al unora dintre poeziile sale. Din fericire, ca și în cazul lui Caragiale, răuvoitorii nu au avut câștig de cauză, iar lumea literară îl apără pe poet de falsele acuzații. În plan personal, lucrurile merg bine pentru poet. El se căsătorește în 1894 cu Elena Sfetea, sora editorului Constantin Sfetea, iar anul următor avea să vină pe lume și unicul copil al familiei, Alexandru.

Coșbuc continuă să scrie versuri, dar se afirmă și ca un traducător de excepție, Academia Română l-a răsplătit în 1897 cu un premiu pentru traducerea „Eneidei”. Ca traducător, Coșbuc este cel care a lăsat românilor traducerea în limba noastră a „Divinei comedii” a lui Dante Alighieri, dar și opere precum cele ale lui Schiller ori „Odiseea” lui Homer.

Excepționala carieră, satis­facțiile profesionale, dar și personale ale vieții poetului sunt umbrite de un eveniment tragic. Pe 26 august 1915, tânărul Alexandru Coșbuc aflat în județul Gorj suferă un accident mortal. El călătorea într-o mașină condusă de Alexandru Stâlpeanu, fiul unui mare proprietar de pământuri din Teleorman. Mașina în care se aflau s-a izbit de un bolovan și apoi de o căruță, provocând decesul celor doi tineri. Moartea fiului său l-a marcat profund pe George Coșbuc. De altfel, durerea pierderii lui Alexandru, avea să grăbească sfârșitul poetului.

Primirea în Academie și sfârșitul vieții

Ziua de 13 mai 1916 a reprezentat o zi specială pentru Coșbuc întrucât a marcat primirea sa ca membru titular al Academiei Române. Într-un raport special comisia consemna: „Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru a-l primi între noi”. Pentru poet era doar o palidă consolare.

Odată cu izbucnirea Marelui Război, el trăiește izolat la București, copleșit de tragedia fiului său. Scrie din ce în ce mai puțin, iar ultima poezie o publică în 24 februarie 1918, în revista „Scena”. Se stinge din viață la 9 mai 1918, iar funeraliile sale s-au desfășurat într-un București apăsat de ocupația germană. Revista „Scena”, dar și alte publicații i-au dedicat numere speciale marelui poet, subliniind importanța operei sale. Din acel moment dispărea omul, dar „poetul țărănimii” așa cum a fost numit George Coșbuc rămâne peren în literatura română. Au trecut 100 de ani de la moartea sa, iar poetul a rămas mereu prezent în conștiința societății românești. Opera sa a fost retipărită, iar versurile sale au fost cântate și recitate mereu. Prin acestea, Coșbuc s-a aflat tot timpul în sufletul nostru. Chiar dacă astăzi idilica lume a satului românesc cântată de Coșbuc a dispărut sau are alte valențe, frumu­sețea versurilor și emoțiile transmise de ele nu s-au stins și fac să vibreze mereu coarda sensibilă a iubitorului de frumos.

Lupta vieții

Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs
ca plânsul
În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie-nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.

Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti
dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi
să moară,
Căci moartea e menirea lor.