Credințe și obiceiuri românești la Florii

Trebuie să remarcăm o frumoasă trăsătură sufletească a românului: de o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet, atât cel care viețuiește în trup, cât și cel care a pășit în lumea de apoi. Fiindcă neamul - crede țăranul român - îi cuprinde atât pe cei de aici, cât și cei de dincolo. Praznicele, deci, trebuie trăite „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului Nichita Stănescu.

Scenele care descriu esența praznicului Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim le vedem zugrăvite în naosul bisericii. Le redă, filmic, Dionisie din Furna în celebra sa Erminie a picturii bizantine: „Cetate și dinafară deal; și Hristos șezând pe un asin tânăr și binecuvântând, și dinapoi apostolii; și înaintea lui Hristos un copac sus pe deal și într-însul copiii taie ramuri (de finic) cu topoarele și le aruncă jos pe pământ și un copil suindu-se și privindu-l, jos, pe Hristos; și alți copii dinjos de mânz (îl întâmpină) unii țin ramuri (de finic), alții se trântesc, alții așternându-și hainele (pe cale), și alții își scot ghimpii și mărăcinii din picioare. Și afară de poarta cetății, iudei, bărbați și femei, ținând ramuri și (purtând) copii în brațe și pe umeri; iar alții, de pe zidurile și ferestrele cetății, privindu-L pe Hristos”. Întregul cadru pulsează de viață. Stâlpările au dat și numele grecesc al icoanei descrise mai sus: Baiophoros - de la cuvintele baion, „frunză sau ramură de finic”, și phero, „eu port”.

Constantin Cavarnos subliniază un amănunt revelator, în hermeneutica pe care o face acestei icoane: „Intrarea lui Hristos în Ierusalim este în așa fel redată, încât să ofere o pildă de smerenie. El intră în cetatea sfântă călare pe un biet animal, nu pe un armăsar sau într-un car, precum conducătorii lumești ai vremii, care se bucurau de «intrări triumfale». Iar El este cinstit mai ales de ființele nevinovate, de copiii lipsiți de patimi lumești, care Îl slăvesc în cele mai simple moduri. Scena descrisă este plină de bucurie, ca și cea a Nașterii lui Hristos”.

Praznicul Întâmpinării Domnului apare oglindit și în Condacul care se cântă în această zi: „Pe scaun în cer și pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit și cântare de la tinerii cei ce strigau Ție: Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!”.

De o sărbătoare sfântă trebuie să se bucure orice suflet 

În tradiția poporului român, praznicul Floriilor este precedat de „Moșii de Florii”. În această zi, româncele fac plăcinte pe care le dau de pomană oamenilor sărmani, în amintirea celor trecuți la Domnul. În trecut se dădeau de pomană nu doar plăcinte, ci și o ulcică de miere, însoțite de un colac și o lumânare, de „o lumină”. Gospodinele împletesc o pâini­șoară specială numită „florii”. Și ele sunt sortite să fie date de pomană pentru sufletele celor adormiți: femeia cheamă în casă un băiat mai sărac și îl întreabă: „Câți frați sunteți?”. Apoi le trimite câte o pâinișoară. Nu doar copiilor, ci și părinților și moș­negilor din familie.

Revenim la obiceiurile româ­nești prilejuite de sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Prin Banat, pâinea coaptă și împletită în această sfântă zi este făcută din aluat de grâu. Ea are, de obicei, forma unei cununi sau a unei cruci. Altă observație binevenită aici: țăranul român credea că grâul este sfânt fiindcă poartă, zugrăvit pe el, chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Prin unele ținuturi românești această duminică mai este denumită și „a Vlăstărilor”, fiindcă norodul îl întâmpină pe Domnul la intrarea în Ierusalim, purtând în mâini ramuri de finic, dar și dintr-un alt motiv: în majoritatea bisericilor preoții sfințesc sălcii. Și ar mai fi o explicație: din bătrâni se zice că din această zi încep florile și pomii să înmugurească și să-și deschidă florile.

Echivalentul românesc al ramurilor de finic sunt mâțișorii de salcie. În mitologia noastră autohtonă, salcia are o semnificație aparte. O legendă ne spune că, aflând că Domnul nostru Iisus Hristos a fost răstignit pe cruce, Maica Sa, adânc îndurerată, porni în căutarea Lui. În drumul său, ajunse la malul unei ape învolburate, străjuite de o salcie. Maica Domnului îi porunci să se facă punte peste ape, iar salcia se supuse. Trecând cu bine peste ea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu o binecuvântă ca niciodată să nu se poată face cărbuni din ea și să fie dusă în dar, an de an, de Florii la biserică. Când se întorc acasă, țăranii ating cu rămurelele de salcie vitele din ogradă, dar și pruncii din familie ca „să înflorească precum mâțișoarele”. Apoi le așază la icoană sau deasupra ușii de la intrare. Odată sfințite de preot, mâțișoarele capătă puterea de a tămădui feluritele boli: frigurile, gâlcile, durerile de grumaz. Nu doar omul este păzit de rele: sfințenia rămurelelor de salcie ocrotește casa și roadele pământului de tunet, grindină sau fulger.

Flori şi „scrânciob” de marele praznic 

De Florii mulți români duc, în dar, flori la biserică, proaspăt culese. Etnologul Ion Ghinoiu consideră Floriile o personificare a florilor și vede în ramura de salcie, care este sfințită astăzi, „un simbol al castității și renaș­terii anuale a vegetației”.

Creștinii se desfată, mâncând, de Florii, pește. Mai de demult, prin satele din Muntenia se făcea „scrânciob” sau „dulap”, un fel de leagăn, spre bucuria copiilor de orice vârstă. El dura, în fiecare duminică, de la Florii până la Înălțarea Domnului. Prin Oltenia copiii colindă satele purtând în mânuțe ramuri verzi de salcie.

Țăranul român a fost dintotdeauna preocupat să descopere cum va fi vremea, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. De el depindeau atât starea sa sufletească, cât și existența sa materială: bogăția sau sărăcia recoltei. La fel și acum: el crede că ziua Floriilor va arăta ca într-o oglindă chipul, însorit sau posomorât, al primei zile de Paști.

Apropiindu-ne de sfârșitul articolului, merită să medităm și la înțelesurile duhovnicești pe care le conține praznicul Intrării Domnului în cetatea Ierusalimului, pe mânzul asinei. Sfântul Ignatie Brianceaninov ne lămu­rește sensul acestei acțiuni parabolice. El scrie: „Intrarea în Ierusalim pe asin neînvățat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise - repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădați: aici, asinul neîmblânzit, «pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut», îi închipuie pe păgâni”. Dar „mânzul asinei” mai are o semnificație duhovnicească: „Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitocești, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire și de obișnuința vieții trupești. Învă­țătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase și trupești. După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, își pun pe asin hainele: pe el Se așază Domnul și săvâr­șește intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă că după ce părăsește viața păcătoasă, omul este adus la Evanghelie și îmbrăcat, ca în niște haine apostolești, în cea mai amă­nunțită și mai subțire cunoaștere a lui Hristos și a poruncilor Lui. Atunci Se așază pe el Domnul, arătându-i-Se duhov­nicește și sălășluind duhovnicește în el, precum a binevoit a făgădui: «Cela ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește: și cel ce Mă iubește, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubește cineva, a grăit El, cuvântul meu va păzi; și Eu îl voi iubi pe el, și Mă voi arăta lui; și Tatăl Meu îl va iubi pe el, și la el vom veni, și locaș la dânsul vom face»” (Ioan 14, 21, 23).