Creştinismul în opera lui Mihai Eminescu

Complexele noastre identitare, din nefericire atât de profunde şi persistente, au deformat şi deformează în continuare gestionarea corectă a memoriei culturale româneşti. Luptând din greu, asemeni altor naţiuni mai puţin favorizate de soartă, pentru a-şi ocupa locul politic şi cultural în Europa modernă, naţiunea română a tins, instinctiv, să se aglutineze ideologic în jurul unor modele de referinţă, care au devenit veritabile „icoane ale românităţii“. Fenomenul acesta este cunoscut în cultura europeană drept „cultura cu lider“, fiind caracteristic tuturor culturilor emergente. Pentru români, icoana absolută a culturii române a fost, timp de decenii, Mihai Eminescu.

În momentul apariţiei lui Eminescu în cultura română, ceea ce se produsese înainte de el părea foarte „subţire“, iar în primele decenii după moartea creatorului „Luceafărului“, copleşitoarea prezenţă a operei sale a făcut să pară că nu pot răsări decât epigoni ai săi. Din acest motiv, Mihai Eminescu devine pentru mulţi dintre oamenii de cultură români însăşi întruchiparea culturii noastre. Mai mult, amestecul culturii cu diverse ideologii şi cu politica a condus în cele din urmă ca Mihai Eminescu să se transforme, din cel mai important reprezentant al culturii române, în însăşi chintesenţa naţiunii, crinul (după expresia lui George Călinescu) care a adunat în el cele mai tari parfumuri ale spiritului naţional.

Mitul Eminescu

Ridicat pe un piedestal deasupra muritorilor de rând, lui Mihai Eminescu i s-a construit treptat o biografie mitificată, care trebuia să exprime destinul şi trăirile „românului exemplar“, iar opera sa a fost supusă unor exegeze din ce în ce mai fantaste, prin care se încerca să se demonstreze că toate elementele culturii române, indiferent din ce domeniu, se regăsesc integral în opera eminesciană, care devenea astfel biblia naţiunii române.

Aceste tendinţe, păstrate la nivel de tentativă şi în limitele bunului simţ în perioada interbelică, au căpătat accente groteşti în anii comunismului naţional al lui Nicolae Ceauşescu. Profitând de faptul că efigia poetului a crescut enorm în conştiinţa românilor în anii stalinismului, când orice valoare culturală naţională era negată, propagandiştii ceauşişti s-au folosit de Eminescu pentru a-l asocia cultului liderului salvator al naţiunii române din ghearele „negrei străinătăţi“.

A vorbi despre Eminescu în anii â80 ai secolului trecut însemna să emiţi o litanie plină de stereotipuri, prin care spiritul atât de viu şi proaspăt al poetului era de fapt ucis. După revoluţie, Eminescu a mai fost ucis o dată, de o parte din cei care erau disperaţi să scape de şabloanele culturii din „epoca de aur“. Fără să înţeleagă că nu Eminescu, ci regimul comunist este vinovat de felul grotesc în care s-a ajuns să fie înţelese persoana şi opera lui, aceştia l-au concediat pur şi simplu pe Eminescu din cultura română, considerându-l inactual.

Nedreapta uitare contemporană

De la piedestalul zeilor la uitare. Iată un destin pe care Eminescu nu-l merita câtuşi de puţin. Detractorii săi radicali au crezut că au mântuit astfel cultura română, însă s-au înşelat amarnic. Obsesia liderului în cultura română a rămas intactă. Pentru o perioadă, Caragiale a fost opus lui Eminescu, ca fiind cel care a înfăţişat pe „adevăratul“ român, spre deosebire de poetul de la Ipoteşti, care a creionat un român „utopic“. Mai apoi, alte chipuri s-au succedat, din ce în ce mai efemer, pe tronul culturii române, fiecare suferind însă la un moment dat „asasinarea“ de care a avut parte Eminescu. Din ce în ce mai des asistăm, în diverse ramuri ale culturii române, la apariţia unor „profeţi“ care sunt repede uitaţi, depăşiţi. Sunt, de fapt, cele mai comode abordări posibile: admiraţia lipsită de orice critică, pe de-o parte, şi ignorarea cauzată de neînţelegerea celuilalt, pe de altă parte.

Eminescu nu poate fi uitat, iar fără el nu se poate scrie despre cultura română, măcar luând în considerare faptul că a dominat-o atâta vreme, mai abitir decât orice alt autor. Opera sa trebuie citită în afara ochelarilor de cal, deschis, de către fiecare nouă generaţie. Iar Eminescu s-a dovedit că place, chiar şi azi opera sa, ca a tuturor creatorilor de geniu, dovedindu-se mereu actuală în diverse aspecte ale ei. Însă Eminescu nu mai poate fi „Unicul“, „românul absolut“, pe de-o parte pentru că aşa ceva nu poate exista, iar pe de altă parte, deoarece cultura română modernă, de două secole, a cunoscut un continuu proces de diversificare, de apariţie a noi şi noi creatori de excepţie, fapt care face catalogarea culturii române drept „cultură cu lider“ să nu mai fie actuală.

Eminescu, un romantic şi un conservator

Eminescu s-a definit pe sine, din punctul de vedere al creaţiei literare, drept un romantic, în timp ce ideile sale politice şi viziunea culturală de ansamblu au fost integrate marelui curent conservator-reacţionar care se manifesta în Europa şi în ţara noastră, ca un răspuns la un liberalism considerat uniformizator şi alienant. Nimeni nu a criticat cu mai multă sagacitate schimbările rapide, adesea haotice şi fără fundament, fără organicitate, pe care le cunoştea România secolului al XIX-lea, decât Eminescu. De aceea, un liberal precum Ştefan Zeletin îi acordă poetului locul de frunte în galeria „reacţionarilor“ români: „Spiritul reprezentativ care a desăvârşit la noi ideea naţionalistă este poetul Mihai Eminescu. Membru al Junimii, dar bătând căile sale proprii pe alături de dogmele magiştrilor, el prezintă naţionalismul cu toate multiplele sale trăsături: istoric, romantic, pesimist, sentimental, iubitor de neam, religios, streinofob. Toate aceste trăsături alcătuiesc, după cum lesne se poate vedea, un tot sufletesc: starea sufletească de jale pentru trecutul naţional curat, distrus pentru totdeauna de noii stăpânitori. Îndeosebi, ceea ce iese la iveală în noua formă a reacţiunii e ura împotriva străinilor: a aventurierilor politici, care după Junimea au creat noul regim politic, apar de astă dată ca nişte elemente de origine străină, care n-au priceput geniul neamului nostru şi de aceea i-au distrus vechile aşezăminte, i-au nesocotit vechile datini“.

Eminescu devenea astfel apostolul regăsirii de sine a românilor, pe toate planurile, însă el nu a construit un sistem ideologic complet structurat, multe din ideile sale rămânând la un stadiu incipient de exprimare. Însă latenţele discursului eminescian au început a fi valorificate de noile generaţii de intelectuali români sub cele mai variate aspecte, unele interpretări fiind foarte departe de intenţiile marelui poet, transformat în călăuză a culturii române. În foarte multe cazuri, era vorba de opinii aparţinând autorilor respectivi şi atribuite lui Eminescu pentru a avea un plus de influenţă. Se poate vedea acest lucru din viziunile perfect contradictorii care s-au construit pornindu-se de la aceleaşi texte.

Eminescu, poet creştin?

Un exemplu în acest sens este legătura care se încearcă a fi făcută între Eminescu şi creştinism. Pe de-o parte, avem lucrarea lui I.M. Raşcu, Eminescu şi catolicismul (Bucureşti, 1935), în care se vorbeşte de legăturile profunde ale poetului cu credinţa catolică. Pe de altă parte, unii nu se îndoiesc de ortodoxia lui Eminescu. Cine are dreptate în această dispută?

Răspunsul a fost căutat în opera literară şi în publicistica eminesciană. Pentru cei care pun semnul echivalenţei între ortodoxie şi cultura română şi care îl consideră pe Eminescu reperul prin excelenţă, poetul a fost un creştin practicant, chiar un isihast. Biografia sa însă nu confirmă un asemenea model existenţial, iar opera literară cu greu poate constitui un argument pentru a demonstra credinţa cuiva. În acest sens stă mărturie chiar biografia celui care a pus primul la modul serios chestiunea creştinismului lui Eminescu, anume Nichifor Crainic, poet care s-a inspirat masiv din tradiţiile spiritualităţii creştine, însă a cărui existenţă cotidiană nu a fost chiar un model de virtute.

Mai modest, Crainic îşi propunea să demonstreze că Eminescu este un poet de inspiraţie creştină, însă o evaluare cantitativă a operei eminesciene nu-l ajuta câtuşi de puţin, deoarece ponderea poeziilor şi textelor literare cu tentă creştină în opusul eminescian este infimă. Atunci, Crainic a găsit o soluţie interpretativă care a fost adoptată ulterior şi de Edgar Papu, care, în linii generale, afirmă că temele romantice sunt un „adstrat“ al creaţiei eminesciene, un tribut adus modei literare a timpului, dar esenţa poeticii eminesciene este de fapt un „duh“ creştin, care poate ieşi la iveală printr-o filtrare atentă a creaţiei poetului.

Este un punct de vedere şi o interpretare care poate fi luată în seamă şi care are încă adepţi. Pentru un istoric al culturii, un asemenea gen de analiză nu este însă foarte relevant, el încercând în primul rând să urmeze structura „naturală“ a operei. Spre a observa ponderea şi locul ocupat de creştinism în gândirea lui Eminescu, istoricul va recurge în primul rând la publicistica eminesciană.

Religie vs identitate naţională

Articolele dedicate de Eminescu chestiunilor religioase nu sunt multe, aceste texte fiind dominate de chestiunea relaţiilor dintre religie şi puterea politică şi a raporturilor dintre religie şi identitatea naţională. Poetul constată că românii au identificat religia cu naţionalitatea, religie înţeleasă ca „lege a neamului românesc“: „Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi“. De aceea, greco-catolicii care, dincolo de faptul că au recunoscut autoritatea papei, au păstrat vechea lege, „deşi buni catolici, cei mai mulţi dintre preoţii români uniţi sunt încă şi mai buni români“. Această religie este un dat, care nu poate fi schimbat după cum bate vântul, Eminescu respingând astfel diversele forme de convertire. De asemenea, relaţia dintre politic şi religie este ceva cât se poate de firesc, fiecare stat promovându-şi propriile interese în domeniul religios. Astfel, Imperiul Habsburgic, apoi Austro–Ungar, s-a folosit intens de catolicism pentru a-şi promova interesele în zona Europei de Est. Nu altfel face Imperiul Rus cu ortodoxia. România, la rândul ei, trebuie să-şi ducă propria politică religioasă, care să ţină seama de interesele naţiunii.

Două polemici sunt demne de menţionat în acest sens. Una priveşte chestiunea numărului mare de icoane provenite din Rusia, ceea ce pentru unii era o expresie a unei tendinţe de expansiune rusească. Eminescu arată că situaţia se datorează numai inexistenţei unei industrii româneşti de icoane , că nu are nimic politic această stare, că pericolul rus este real, dar „cauzele care ar putea slăbi siguranţa statului sunt de cu totul altă natură: sunt economice şi sociale. Dacă vom continua, ca în trecut, a nu realiza nici o reformă pentru ridicarea claselor muncitoare, dacă prin măsuri înţelepte nu vom îmbunătăţi starea ţăranului, ci-l vom lăsa să vegeteze în mizeria actuală, dacă nu se va introduce o echitate mai mare în relaţiunile lui de muncă, se poate întâmpla ca efecte exterioare să aibă oarecare influenţă asupra celor nemulţumiţi. Dar printr-o stare economică şi de cultură mai dezvoltată şi având bunul trai necesar, desigur că încercări exterioare de a-i ademeni prin icoane şi portrete n-ar avea nici un succes“.

Latini de neam, ortodocşi de credinţă

A doua polemică este generată de intenţia creării unei mitropolii romano-catolice la Bucureşti. Eminescu se ridică împotriva acestui lucru, deoarece consideră că a fost o decizie lipsită de tact, într-o situaţie politică complicată. Poetul invocă rivalitatea dintre Hohenzollerni şi Habsburgi şi fenomenul „Kulturkampf“ din Germania drept cadru pentru înfiinţarea acestei mitropolii, care are un dublu scop: răspândirea catolicismului în România şi Balcani, de care să profite Imperiul Austro-Ungar, şi punerea într-o situaţie delicată a lui Carol I de Hohenzollern, de confesiune romano-catolică (în virtutea faptului că provenea din sudul Germaniei, catolic, Hohenzollernii prusaci fiind protestanţi). Acest articol arată în subtext şi ce înţelege Eminescu prin toleranţă şi care sunt limitele ei. Pentru el, faptul că regele Carol şi urmaşul Ferdinand sunt catolici nu este un impediment, deoarece ei au menţinut acest lucru în spaţiul privat şi au respectat rânduielile ţării. Dar un gest de prozelitism, care să încerce să schimbe realităţile religioase din România, trebuie combătut cu toată vigoarea. Tot aici, Eminescu critică pretenţiile Ungariei care se prezintă drept un intermediar între Orient şi Occident. Pentru poet, acest rol nu îl pot avea decât românii: „Noi, poporul latin de confesiune ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face. Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricare ar fi, ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut“.

Biserica şi istoria neamului

România trebuie, prin urmare, să-şi cultive identitatea ortodoxă, din valoarea politică a religiei izvorând şi utilitatea instituţiei ecleziastice. Biserica trebuie sprijinită, măcar din aceste considerente, dacă nu din motive mai înalte. Articolul „Liber-cugetător, libera-cugetare“ este o ocazie pentru poet de a arăta valoarea morală a religiei şi de a da o nouă lovitură eternilor inamici liberali. Eminescu vede un autentic „liber-cugetător“ în „cel care are opinii teoretice, bunăoară în domeniul cosmogoniei, de altă natură decât cele prezentate în Biblie, dar acestea nu au nici o legătură cu convingerile şi adevărurile morale, cum este în cazul religiei. Prin urmare, nu se poate vorbi de o religie a liber-cugetătorilor, fapt care este o contradicţie. Religia are un rost moral care se păstrează intact, chiar dacă unele concepţii de ordin teoretic ale sale sunt puse sub semnul întrebării. Prin urmare, „nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare“ poate justifica opunerea „toleranţei noastre recunoscute, intoleranţei greoaie şi ignorante a unor instincte de neorânduială şi de barbarie spirituală şi morală. ş…ţ Noi, puindu-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom exprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre ş…ţ Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e“.

De la Zamolxe la Iisus

Prin urmare, alături de afirmarea hotărâtă a rolului identitar al Bisericii Ortodoxe în istoria românilor este prezentă şi credinţa în valoarea morală a religiei. Eminescu a preţuit religia, având lecturi solide, alături de creştinism, din filosofia orientală şi mitologia nordică, elemente pe care le-a topit în creaţia sa poetică. Spiritul său înclinat spre idealizarea trecutului îl făcea să privească cu oarecare dispreţ realităţile religioase contemporane, fiind destul de critic la adresa clerului din vremea sa, fapt care se reflectă în unele din prozele sale literare.

Ceea ce se poate observa însă clar în opera literară a lui Eminescu este frecvenţa cu care apare tema bătrânului înţelept, păstrător al unei spiritualităţi înalte, cu iz arhaic. Mai important este faptul că această temă apare adesea în contextul luării în discuţie a problemei religiei strămoşilor noştri daci. Zeii dacici sau înţeleptul trăitor în grotele munţilor devin personaje centrale ale unei căutări a rădăcinilor spirituale arhaice ale poporului român, fenomen care, şi sub influenţa lui Eminescu, va cunoaşte o excepţională vogă în perioada interbelică. Dintre toate creaţiile care iau în discuţie aspecte legate de „chestiunea dacică“, cea mai interesantă şi controversată este poezia Rugăciunea unui dac, în care modul în care se adresează eroul divinităţii aminteşte izbitor de credinţa creştină. Nu ştim care au fost intenţiile lui Eminescu, însă, pentru cei de mai târziu, a fost limpede că poetul sugera spiritul monoteist şi afinităţile cu creştinismul pe care le-ar fi avut religia dacilor, idee care a făcut epocă de la Pârvan până astăzi.

În concluzie, în opera lui Mihai Eminescu, creştinismul nu apare niciodată în chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai largă, anume identitatea naţională românească şi valorile tradiţionale ale naţiunii. Făcând parte din setul de valori naţionale, creştinismul trebuie păstrat şi valorizat. Cum, nu se precizează foarte limpede, Eminescu rămânând, din această perspectivă, la un nivel destul de ridicat de generalitate.

În acelaşi timp, chestiunea creştinismului, deşi doar tangent atinsă, nu este deloc secundară în viziunea eminesciană. Marele merit al poetului este că, prin prestigiul său, a readus creştinismul în atenţia elitelor româneşti, destul de indiferente la credinţă şi profund anticlericale. Din acest motiv, Eminescu a făcut un mare bine Bisericii, care a reintrat astfel în atenţia factorilor de decizie din statul român ce o lăsase de izbelişte de decenii.

În sfârşit, sugestiile sale, deşi în mare măsură latente, au fost valorificate de generaţiile următoare de intelectuali, care au făcut saltul de la naţionalismul etnic la o concepţie culturală în care spiritualitatea creştină urma să joace un rol major. Acest lucru dovedeşte încă o dată că fiecare generaţie reinterpretează creator pe înaintaşi, iar Eminescu, chiar dacă nu a fost interesat cu prioritate de creştinism, a generat, prin latenţele operei sale, un formidabil curent spiritual în deceniile care au urmat.