La începutul anului 1453, cea mai mare parte a Europei creștine nu era conștientă că starea de lucruri ce caracterizase politica bătrânului continent vreme de un mileniu era pe cale să se schimbe o dată pentru totdeauna. Această răsturnare a fost produsă de armata unui tânăr sultan, Mahomed al II-lea (1444-1446; 1451-1481), care, la 6 aprilie, împresurase Constantinopolul, capitala muribundului Imperiu Bizantin. Mahomed al II-lea își luase toate precauțiile diplomatice și militare pentru a se asigura că nimeni nu va ajuta vechea capitală a basileilor: încheiase tratate cu cei mai primejdioși dintre vecinii săi, Veneția și Ungaria, zdrobise rebeliunea emirilor turcomani din Asia Mică, paralizase mișcările despoților Moreei și ocupase ultimele fortărețe bizantine pe care imperiul le mai poseda în Tracia. Pe 29 mai 1453, adică acum 563 de ani, turcii terminau învingători asediul Constantinopolului.
Chiar și lipsit de ajutor extern însă, orașul apărat de apă din trei părți și de ziduri triple în latura sa dinspre uscat se putea dovedi o barieră de netrecut în fața expansionismului turcesc, așa cum începuseră de altfel și mulți din tabăra otomană să creadă, odată ce nu mai puțin de trei asalturi generale, pornite în zilele de 18 aprilie, respectiv 7 și 12 mai, fuseseră respinse, în ciuda imensei disproporții numerice dintre musulmani și creștini.
O altă dezamăgire pentru tânărul sultan și scădere pentru moralul armatei sale a constituit‑o pătrunderea, la 20 aprilie, a patru vase creștine prin blocada navală otomană, acestea reușind să intre în Cornul de Aur și să le aducă astfel asediaților o cantitate însemnată de provizii. Potrivit cronicarilor, în timpul luptei navale dintre flota sa și navele creștine, padișahul s‑a aprins atât de tare, încât a intrat călare în apă, dorind a lua parte la bătălie. Urmările acestei înfrângeri au fost destituirea amiralului Suleiman Balthoglu, înlocuit cu Hamza Bey, și o regândire a strategiei de asediu. Conștient de faptul că orașul nu era complet împresurat atât timp cât Cornul de Aur, blocat de lanțul ce se întindea între Constantinopol și Pera, rămânea în mâinile creștinilor, sultanul a conceput o strategie ingenioasă pentru a strânge și mai mult lațul în jurul capitalei bizantine. Astfel, în noaptea dintre 21 și 22 aprilie, nu mai puțin de 70 de vase turcești au fost transportate cale de mai bine de un kilometru pe uscat, fiind aduse prin fața zidurilor coloniei genoveze Pera, din Bosfor în Cornul de Aur, unde vor apărea a doua zi în fața creștinilor uimiți. Nereușita ulterioară a unui comandant venețian de a incendia această flotilă va conduce la pierderea Cornului de Aur, asediații bazându‑se acum în întregime pe protecția zidurilor.
„Sau eu iau orașul, sau orașul mă ia pe mine, viu sau mort...”
Chiar și așa, apărarea constantinopolitană reușea să reziste, în ciuda intenselor bombardamente de artilerie la care era supusă aproape constant. O altă victorie pentru bizantini a reprezentat‑o zădărnicirea încercărilor turcești de a mina zidurile, tunelurile săpate de minerii sârbi din tabăra otomană fiind descoperite și distruse de către meșterul Johannes Grant, probabil de origine scoțiană. Încurajați de aceste reușite și conștienți de scăderea moralului în rândurile turcilor, bizantinii au considerat momentul oportun pentru a trimite o solie de pace, care să ceară încetarea asediului - Mahomed însă a făcut dovada unei hotărâri implacabile, răspunzând împăratului Constantin al XI‑lea, potrivit cronicarului Ducas, astfel: „Nu se poate să mă retrag. Sau eu iau orașul, sau orașul mă ia pe mine, viu sau mort... Dacă nu mă vei lăsa să intru cu pace și o să‑mi fac intrarea prin luptă, pe toți marii tăi dregători și pe tine te voi trece prin sabie, iar întreg poporul celălalt îl voi lăsa pradă oricui vrea din armata mea; mie îmi este de ajuns orașul gol”.
Voința de nestrămutat a sultanului a dat în cele din urmă roade, căci, deși dețineau încă zidurile, înăuntrul acestora apărătorii Constantinopolului au început să sufere de foame. Mai mult, moralul lor a fost serios afectat de aflarea faptului că nici un ajutor din Apus nu urma să sosească, flota venețiană aflându‑se la acea vreme abia în Adriatica și sosind în Marea Egee mult prea târziu pentru a mai fi de vreun ajutor. Această stare de spirit sumbră a fost accentuată și de unele semne rău‑prevestitoare: în timpul unei procesiuni, icoana Maicii Domnului s‑a desprins din ramă și a căzut la pământ, acest fapt fiind interpretat ca o părăsire a orașului de către patroana sa. De asemenea, o altă tradiție spunea că cetatea nu putea să fie cucerită atâta timp cât luna era în creștere - însă după data de 24 mai aceasta intrase în scădere. Deși căderea orașului devenea din ce în ce mai sigură, împăratul Constantin al XI‑lea Paleologul (1449‑1453) a refuzat să fugă, preferând să lupte până la capăt alături de supușii săi.
Sultanul era conștient de agravarea situației apărătorilor, drept care a început pregătirea asaltului final. Înaintea acestui moment, el a ținut o cuvântare înflăcărată înaintea trupelor sale, promițându‑le trei zile de jaf după cucerirea orașului și făgăduindu‑le că vor putea păstra tot ce vor găsi, zicând: „Orașul și casele sunt ale mele, oamenii și averile sunt ale voastre”. Îmbărbătați de conducătorul lor, turcii au pornit la atac în noaptea zilei de 28 spre 29 mai, atacând în valuri succesive, mai ales în regiunea de mijloc a zidurilor, cea mai slabă, numită Mesoteichion. O serie de fatalități, precum uitarea deschisă a unei porți secundare în regiunea Blachernelor, numită Kerkoporta, și rănirea mortală a comandantului genovez Giovanni Giustiniani Longo, au condus la prăbușirea apărării, turcii pătrunzând spre dimineață în oraș prin poarta Sfântul Roman. Cel mai probabil, împăratul Constantin al XI‑lea Dragases și‑a aflat sfârșitul în luptă, deși ce s‑a întâmplat cu el rămâne un mister până în ziua de astăzi - mulți greci au sperat de‑a lungul timpului că împăratul lor a scăpat cu viață și că urmează să revină pentru a recuceri vechea capitală. În fapt însă, odată cu ultimul Constantin murea și imperiul ce moștenise Roma, prestigiul acestuia devenind apanajul cuceritorului său, Mahomed al II‑lea.
29 mai 1453: Sultanul rostește rugăciunea islamică în „Sfânta Sofia”, transformată în moschee
În după-amiaza zilei cuceririi, sultanul a intrat în orașul cucerit, mergând la marea biserică „Sfânta Sofia”. Intrat în catedrală, el a văzut un soldat turc ce spărgea marmura din pardoseală, pe care l‑a pedepsit aspru, spunându‑i, potrivit istoricului Ducas: „Ajungă‑vă comorile și robii. Clădirile orașului însă sunt ale mele!” După aceea, sultanul a rostit rugăciunea islamică în „Sfânta Sofia”, transformată în moschee. Multe alte biserici din Constantinopol vor rămâne în schimb în folosința cultului creștin, deși fuseseră cucerite cu sabia. Istoricul britanic Steven Runciman afirmă că acest lucru a fost posibil deoarece unele mahalale constantinopolitane s‑ar fi predat în momentul străpungerii zidurilor. Indiferent dacă acest fapt este sau nu adevărat, un fapt rămâne cert: Mahomed avea tot interesul a păstra aceste locașuri, ce puteau asigura menținerea comunităților creștine și, implicit, repopularea Constantinopolului, redenumit Qonstantiniya. Numele actual al orașului, de Istanbul, provenit din expresia grecească eis tin poli, adică răspunsul dat de greci în momentul în care erau întrebați încotro se duc, ce înseamnă către oraș, fiind generalizat abia în secolele următoare.
Politica lui Mahomed al II‑lea față de populația orașului cucerit
Principala problemă ridicată de reorganizarea Constantinopolului nu consta așadar în repararea distrugerilor materiale, ci în repopularea orașului pustiit de două secole de tulburări. Pentru a realiza acest lucru în cel mai scurt timp, Mahomed a poruncit în primul rând ca toți prizonierii ce îi aparțineau, adică o cincime din totalul de 50.000 de captivi, să fie colonizați în zona Cornului de Aur. De asemenea, el va permite celor care scăpaseră neprinși să revină la casele lor, confirmându‑le dreptul de proprietate asupra caselor. Bineînțeles că aceste măsuri nu erau de ajuns, așa că sultanul a recurs la gesturi de forță, deportând numeroși locuitori ai altor orașe și teritorii cucerite la Constantinopol, unde li s‑au oferit proprietăți și au fost scutiți de taxe o perioadă de timp. Mulțumită acestor inițiative ale lui Mahomed, până la moartea sa, în anul 1481, populația noii capitale a Imperiului Otoman număra peste 200.000 de locuitori.
În ceea ce privește locuitorii nemusulmani ai orașului și ai imperiului în general, sultanul Mahomed al II‑lea a întreprins o reorganizare generală a acestora, rămasă valabilă până la sfârșitul statului otoman. Astfel, grecii, care alcătuiau a doua națiune ca număr de locuitori din imperiu, alături de armeni și evrei, au fost organizați ca națiuni, denumite millet în limba turcă și caracterizate de apartenența la aceeași confesiune, fiind conduse de căpeteniile religioase ale fiecărui cult. Așa va fi ales ca nou patriarh și căpetenie a națiunii grecești Ghenadios Scholarios, fostul conducător al partidei antiunioniste din Bizanț, la 6 ianuarie 1456. Potrivit unor cronicari, în momentul înscăunării ierarhului constantinopolitan, Mahomed i‑ar fi adresat următoarele cuvinte: „Fii patriarh, întru fericire, și fii încredințat de prietenia noastră, păstrându‑ți toate privilegiile de care s‑au bucurat patriarhii dinaintea ta”.
Noul sediu al Patriarhiei Ecumenice va fi fixat în Catedrala Sfinților Apostoli, prea mare pentru a mai putea fi însă întreținută și părăsită curând pentru Mănăstirea Pammakaristos, unde a rămas vreme de mai bine de un secol. Acordul astfel încheiat de Mahomed al II‑lea cu Ghenadios și implicit cu întreaga Biserică Ortodoxă din cuprinsul Imperiului Otoman a fost respectat și de către succesorii la tron ai Cuceritorului, vreme de mai bine de un veac privilegiile creștinilor rămânând relativ neatinse. Asemenea ortodocșilor, atât evreii, cât și armenii au primit din partea sultanului un conducător, în persoana marelui rabin Moise Kapsali, respectiv a patriarhului gregorian de Brusa, Ioachim, ajuns astfel patriarh armean de Constantinopol.
Locuința sultanului
În privința reconstrucției orașului, Mahomed s‑a îngrijit mai întâi de refacerea primului rând al zidurilor, căutând apoi un loc pentru viitorul său palat imperial. Primul loc ales de sultan a fost vechea acropolă a Bizanțului, acolo unde se aflase Palatul Imperial bizantin, părăsit de mai multe secole. Tradiția spune că, în momentul când a pășit printre ruinele acestuia, sultanul ar fi rostit următoarele versuri din poezia persană: „Păianjenul își țese pânza în palatul împăraților, bufnița cântă noaptea din turnurile de la Afrasiab”. Aici s‑a ridicat palatul numit ulterior Yeni Saray, adică Vechiul Serai, locuit puțină vreme de sultan, care s‑a mutat mai târziu într‑un nou palat, numit Topkapî Saray, ce există și astăzi ca muzeu. De asemenea, padișahul a ridicat în noua sa cetate de scaun o universitate și o moschee închinată cuceririi Constantinopolului.
Moștenirea Bizanțului nu s‑a limitat doar la aria Imperiului Otoman
Amintirea imperiului basileilor a influențat de‑a lungul istoriei formarea celorlalte state ortodoxe din estul și sud‑estul Europei. Iar dintre acestea, cel care a resimțit cel mai puternic influența Constantinopolului a fost, fără îndoială, Rusia. Ascensiunea Moscovei, după căderea Kievului în fața hoardelor tătare (1240), fusese facilitată într‑o bună măsură de sprijinul acordat de către împăratul și patriarhul de la Constantinopol marilor cnezi și mitropoliți ce rezidau aici, care reușiseră să unifice, atât din punct de vedere politic, cât și ecleziastic, teritoriile din nord‑estul Rusiei actuale. Sentimentul de apartenență la o comunitate ortodoxă supranațională, la un Commonwealth medieval, potrivit expresiei bizantinistului Dimitri Obolensky, a fost fundamental pentru dezvoltarea statului rus în secolele XIV‑XV. De asemenea, se poate vorbi de o translatio imperii din Constantinopolul asediat de turci către Moscova, prin preluarea mai multor simboluri bizantine ori prin căsătoria nepoatei ultimului împărat, Sofia Paleolog, cu marele cneaz Ivan al III‑lea (1462‑1505).
Chiar dacă au existat și unele sciziuni, determinate fie de încercările de unire ale Bisericilor la care au aderat unii împărați bizantini, fie de unele tendințe naționaliste manifestate la Moscova, în general, marii cnezi au recunoscut autoritatea împăratului și a patriarhului de la Constantinopol și au aderat la concepția politico‑filosofică a Bizanțului, enunțată extrem de grăitor într‑o scrisoare adresată de către patriarhul ecumenic Antonie al IV‑lea cneazului moscovit Vasili I, care afirmase, din cauza respingerii candidatului său la scaunul Mitropoliei Moscovei, că: „Avem Biserica, dar nu‑l avem pe împărat”. Potrivit mesajului patriarhal, aceasta era o contradicție în termeni, deoarece, potrivit cuvintelor patriarhului: „Sacrul împărat nu este cum sunt ceilalți conducători din alte regiuni... El este uns cu mirul cel mare și este consacrat basileus și autocrat al romanilor - adică al tuturor creștinilor. Ceilalți conducători, numiți fără socoteală regi printre națiuni, exercită o autoritate pur locală. Numai basileus este domnul și stăpânul oikoumenei, «împăratul universal», «rege natural» ale cărui legi și decrete sunt acceptate în toată lumea. Suveranitatea lui ecumenică este evidentă datorită pomenirii liturgice a numelui său în bisericile creștinătății”.
Această scrisoare a patriarhului constantinopolitan este comentată astfel de către bizantinistul George Ostrogorski: „Doctrina unui singur împărat ecumenic nu a fost niciodată precizată cu mai multă energie sau cu o elocință mai trufașă decât în această scrisoare trimisă la Moscova de patriarhul de Constantinopol dintr‑o cetate asediată de turci”. Regula bizantină a raporturilor dintre Biserică și Stat, potrivit căreia Statul recunoaște legea bisericească drept regulă interioară, iar Biserica se consideră ca supusă statului, a rămas valabilă atâta timp cât au existat monarhii ortodoxe, fie cea universală bizantină, fie cea națională rusă, monarhul uns de Dumnezeu fiind reprezentantul poporului credincios înaintea Împăratului cerurilor. Dar libertatea ce a caracterizat dintotdeauna Ortodoxia bizantină, care nu a fost vreodată legată intrinsec de un sistem politic, a asigurat supraviețuirea ei și după dispariția monarhiilor ortodoxe. În prezent, așa cum afirmă teologul rus Serghei Bulgakov, „reprezentarea poporului de suveranul creștin, în vigoare în epoca imperiului ortodox, nu mai există; poporul laicilor participă la viața Bisericii fără nici un intermediar; așa că Biserica influențează asupra Statului pe cale democratică. Dar este o democrație a sufletelor”.
