Cronica unui război pierdut împotriva icoanelor

„O mulţime nenumărată s-a adunat în Marea Biserică a lui Dumnezeu. Împăratul Mihail a ajuns împreună cu sfânta şi drept-credincioasa sa mamă (Teodora) şi cu întregul Senat, fiecare purtând câte o candelă. Şi întâlnindu-se cu Preasfinţitul Patriarh (Metodie), au pornit împreună săvârşind litanie din sfântul lăcaş şi purtând cinstita Cruce şi Sfânta Evanghelie până ce au ajuns la porţile împărăteşti. Şi după ce au continuat acolo cu o rugăciune fierbinte, rostind cu căinţă şi cu multe lacrimi şi suspine: «Doamne, miluieşte!», ei s-au întors în sfântul lăcaş cu mare bucurie şi solemnitate şi au săvârşit dumnezeiasca Liturghie” (Naraţiunea privind istoria restabilirii cultului sfintelor icoane, sec. IX).

Prin aceste cuvinte, un aghiograf anonim descrie evenimentele ce au avut loc la Constantinopol în ziua de 11 martie a anului 843. Importanţa excepţională a celor petrecute atunci a determinat instituirea, printr-o hotărâre comună a împărătesei Teodora şi a patriarhului Metodie, a unei prăznuiri anuale, intitulate Duminica Ortodoxiei, rânduită în prima Duminică a Postului Mare. Ea aminteşte de restabilirea definitivă a cultului sfintelor icoane, eveniment ce a pus capăt ereziei iconoclaste, care zguduise Biserica Ortodoxă şi Imperiul bizantin mai bine de un veac.

Răsăritul şi Apusul condamnă iconoclasmul

Iniţiatorul acestei erezii fusese împăratul Leon III Isaurul (717-741), care în 726 a emis un edict ce prevedea înlăturarea icoanelor din spaţiile publice şi interzicerea cinstirii lor în biserici, înlăturându-l din scaunul patriarhal de Constantinopol pe Sf. Gherman, ce se opunea politicii lui, şi înlocuindu-l cu sincelul Anastasie, un adept obedient al ideilor sale eretice. Hotărârea abuzivă a lui Leon, care identifica cultul icoanelor cu idolatria, interpretând greşit porunca a II-a a Decalogului, va fi întărită în timpul domniei fiului său, Constantin V Copronimul (741-775), prin hotărârile Sinodului de la Hieria (754), care va formula în termeni precişi doctrina iconoclastă eretică. Întâmpinând o puternică rezistenţă, îndeosebi în rândurile monahilor, în implementarea acestor decizii, împăratul Constantin V va declanşa la scurt timp după Sinod persecuţii sângeroase împotriva ortodocşilor iconoduli, va porunci desfiinţarea a numeroase mănăstiri, precum şi distrugerea sfintelor icoane.

Reacţia Bisericii Ortodoxe împotriva ereziei iconoclaste, în prima sa fază, a fost promptă şi puternică, atât în Răsăritul, cât şi în Apusul creştin. Chiar înainte ca împăratul Leon III să ia primele măsuri iconoclaste, patriarhul Gherman al Constantinopolului (715-730) a condamnat prin câteva epistole dogmatice, ideile eretice ale unor episcopi din Asia Mică.

Imediat după publicarea edictului imperial din 726, Sf. Ioan Damaschin (675-749), monah la mănăstirea „Sf. Sava” din Palestina, a compus Cele trei tratate împotriva celor ce atacă sfintele icoane, scriere fundamentală pentru teologia icoanelor, în care autorul adună numeroase mărturii patristice în favoarea cultului icoanelor, anterioare sec. VIII. Mai târziu, în 763 şi 767, patriarhii Cosma I al Alexandriei, Teodor I al Antiohiei şi Teodor I al Ierusalimului aruncă anatema asupra ereticilor iconoclaşti. În Apus, iconoclasmul este ferm condamnat, atât prin epistolele papilor Grigorie II, Grigorie III şi Pavel I, cât şi în cadrul unor sinoade locale, precum cele de la Roma (731 şi 769) şi Gentilly (Franţa, 767).

Sinodul din 787

Teroarea iconoclastă va slăbi în intensitate în timpul scurtei domnii a lui Leon IV Hazarul (775-780), perioadă care va marca tranziţia către prima restabilire a cultului icoanelor. Văduva acestuia, împărăteasa Irina, rămasă regentă după moartea soţului ei, va rechema monahii persecutaţi din exil, va redeschide mănăstirile închise din timpul lui Constantin V şi-l va numi ca patriarh de Constantinopol pe prim-secretarul imperial Tarasie, iconofil ca şi ea. De asemenea, în primăvara lui 786, Irina va convoca la Constantinopol pe episcopii din Imperiul bizantin, pe reprezentanţii papei Adrian I şi pe cei ai patriarhilor de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, pentru a participa la lucrările Sinodului VII Ecumenic.

După o tentativă de deschidere în biserica „Sf. Apostoli” în iulie 786, eşuată din cauza revoltei trupelor iconoclaste din capitală, şedinţele Sinodului se vor desfăşura la Niceea, în septembrie-octombrie 787, sub preşedinţia patriarhului Tarasie. Părinţii sinodali au dezbătut la început problema reprimirii în Biserică şi a reintegrării în cler a episcopilor iconoclaşti, apoi au probat legitimitatea cultului icoanelor cu mărturii din Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi, au combătut sistematic definiţia dogmatică a Sinodului de la Hieria, evidenţiind hristologia eretică a acestuia şi au definit în mod clar dogma cinstirii sfintelor icoane. Hotărârile Sinodului au fost semnate de cei 365 de episcopi participanţi, de un număr impresionant de egumeni şi monahi, precum şi de împărăteasa Irina şi fiul ei, Constantin VI.

Procesiunea de Florii organizată de Sfântul Teodor Studitul

Împăraţii Nichifor I şi Mihail I, care au urmat la tron după Constantin VI şi împărăteasa Irina, au respectat cinstirea sfintelor icoane, dar odată cu venirea la putere a împăratului Leon V Armeanul în 813, erezia a scos din nou „capul”.

Profitând de atmosfera de anxietate creată între bizantini de înfrângerile în faţa bulgarilor şi de amintirea victoriilor repurtate de împăraţii iconoclaşti, noul suveran a iniţiat demersurile privind restabilirea iconoclasmului. În vara lui 814, el a instituit o comisie care să adune din bibliotecile mănăstirilor şi bisericilor din Constantinopol mărturii favorabile învăţăturii eretice. Apoi, în luna decembrie, i-a prezentat patriarhului Nichifor colecţia de texte iconoclaste, cerându-i fără rezultat să recurgă la înlăturarea sfintelor icoane expuse în locurile în care puteau fi venerate de credincioşi.

Patriarhul Nichifor a luat atitudine fermă împotriva politicii imperiale, fiind susţinut de un grup de egumeni şi episcopi ortodocşi, care s-au angajat solemn să apere credinţa ortodoxă, chiar cu preţul vieţi. După ce a îndurat o serie de ameninţări din partea împăratului, Sf. Nichifor a fost depus în absenţă de un sinod eretic, fiind forţat să plece în exil pe 13 martie 815. Sf. Teodor Studitul a preluat conducerea partidei ortodoxe, organizând în Duminca Floriilor din acel an o impresionantă procesiune cu monahii săi în jurul mănăstirii Studion, purtând sfintele icoane şi cântând imne iconodule.

Urmând acelaşi scenariu ca şi în prima fază a iconoclasmului, politica împăratului a fost confirmată de un sinod eretic, întrunit în biserica „Sf. Sofia” la scurt timp după Paşti, prezidat de noul patriarh, Teodot Melissenos Cassiteras. Episcopii, egumenii şi monahii care au refuzat să subscrie hotărârilor sinodului şi să intre în comuniune cu patriarhul iconoclast au fost întemniţaţi, torturaţi şi trimişi apoi în exil. Leon V a numit oamenii săi de încredere în locul episcopilor iconofili depuşi, ordonând înlăturarea şi distrugerea icoanelor, a vaselor, cărţilor şi veşmintelor liturgice decorate cu reprezentări iconografice, multe mănăstiri fiind devastate sau profanate. Toate aceste măsuri au determinat protestul energic al papei Pascal I, care a condamnat erezia şi a refuzat comuniunea cu patriarhul Teodot.

Însemnări cu fierul roşu, torturi, ucideri în bătaie

Odată cu venirea pe tron a lui Mihail II de Amorium (820-829), iconoclast moderat, persecuţiile împotriva iconodulilor au încetat, iar mărturisitorii au fost rechemaţi din exil. În ciuda eforturilor Sfântului Teodor Studitul şi a partidei ortodoxe, care au avut câteva întrevederi cu împăratul în 821 şi 824, cultul icoanelor nu a fost restabilit. Relativa toleranţă de care s-au bucurat ortodocşii timp de nouă ani a luat sfârşit odată cu preluarea puterii de către fiul lui Mihail II, împăratul Teofil (829-842).

În 833, a fost publicat un edict imperial care prevedea arestarea clericilor şi monahilor iconoduli care nu se află în comuniune cu ierarhia iconoclastă, precum şi confiscarea proprietăţilor celor care le ofereau sprijin şi găzduire acestora. Numeroşi egumeni au fost arestaţi şi exilaţi, iar trei monahi din mănăstirea Avramiţiilor din Constantinopol, care protestaseră împotriva edictului, au fost ucişi în bătaie. Patriarhii răsăriteni, Hristofor al Alexandriei, Iov al Antiohiei şi Vasile al Ierusalimului, întruniţi într-un mare Sinod la Ierusalim în 836, au condamnat iconoclasmul, cerând împăratului să revină la Ortodoxie. În 838, a fost numit patriarh de Constantinopol Ioan VII Gramaticul, un mare erudit al vremii sale, fost preceptor al împăratului şi iconoclast radical. Imediat după întronizarea sa, el a convocat un Sinod în biserica Vlaherne, care a aruncat anatema asupra tuturor celor ce cinstesc sfintele icoane. Hotărârile Sinosului au fost întărite printr-un nou edict imperial, care prevedea distrugerea sfintelor icoane sau acoperirea lor, dar care, din fericire, nu a fost aplicat cu prea mare acrivie. Mai mult chiar, ordinele lui Teofil erau încălcate chiar în palatul său, căci soţia sa, Teodora, şi mama sa vitregă, Eufrosina, cinsteau în taină sfintele icoane. Prigoana iconoclastă s-a intensificat în ultimii ani de domnie ai lui Teofil, care a poruncit ca fraţii Teodor şi Teofan Graptul, precum şi zugravul Lazăr, toţi monahi, să fie torturaţi şi însemnaţi cu fierul roşu.

Rugăciunile Bisericii au adus iertarea împăratului eretic

Împăratul Teofil, murind de dizenterie la nici 30 de ani, pe 20 ianuarie 842, persecuţiile au încetat, iar regenţa alcătuită din împărăteasa Teodora, fraţii ei, Bardas şi Petronas, şi logothetul Teoctist, a început demersurile pentru restabilirea cultului sfintelor icoane.

La începutul anului 843, împărăteasa Teodora a avut o consfătuire cu mărturisitorii ortodocşi întorşi din exil, în care ea a afirmat dorinţa Curţii de restabilire a cultului icoanelor, cerând întocmirea unui dosar patristic referitor la această chestiune şi absolvirea de anatemă a defunctului ei soţ. Totodată, ea a trimis doi demnitari la patriarhul Ioan Gramaticul, pentru a-i cere să restabilească cultul icoanelor sau, în caz de refuz, a-l soma să se retragă din scaun. Neacceptând să renunţe la crezul său iconoclast, patriarhul a fost închis în mănăstirea Kleidon, lângă Constantinopol, unde, profanând două icoane, ale Mântuitorului şi Maicii Domnului, a fost biciuit la ordinul împărătesei.

Pe 4 martie 843, Teodora a convocat un Sinod în Palatul Kanikleion (reşedinţa cancelariei imperiale), la care au participat şi numeroşi demnitari imperiali şi monahi, care a reafirmat hotărârile Sinodului VII Ecumenic. Patriarhul Ioan Gramaticul a fost depus în absenţă şi înlocuit cu monahul siracuzan Metodie, persecutat în timpul lui Teofil.

Deşi Sinodul a aruncat anatema asupra ereticilor, totuşi el a fost unul al reconcilierii, epurarea clerului de elementele iconoclaste survenind puţin mai târziu. La sfârşitul dezbaterilor, împărăteasa a oferit un dineu la Palat, în cinstea participanţilor.

În săptămâna ce a urmat Sinodului, la cererea împărătesei, patriarhul şi mărturisitorii ortodocşi au făcut rugăciuni fierbinţi pentru iertarea împăratului Teofil, îndurarea dumnezeiască făcându-se cunoscută prin ştergerea miraculoasă a numelui acestuia dintr-un tomos ce conţinea numele ereticilor iconoclaşti.

De un mileniu, icoanele nu au mai fost contestate în Răsărit

Pe 11 martie, prima duminică a Postului Mare din acel an, în catedrala „Sf. Sofia”, în prezenţa împărătesei Teodora şi a fiului ei minor, Mihail III, Metodie a fost întronizat ca patriarh de Constantinopol, sfintele icoane au fost aşezate spre închinare credincioşilor, iar deciziile Sinodului din 4 martie au fost proclamate în mod solemn. Tot cu acest prilej, printr-un decret comun al Curţii şi al patriarhului, a fost instituită prăznuirea anuală a restabilirii cultului icoanelor, în prima Duminică a Postului Mare, purtând numele de Duminica Ortodoxiei.

Revenirea oficială a Curţii imperiale şi a Bisericii de Constantinopol la politica iconodulă a fost marcată în anii de după 843 printr-o serie de acte cu o mare încărcătură simbolică. Au fost aduse la Constantinopol moaştele celor mai mari apărători ai cultului icoanelor în a doua fază a iconoclasmului, morţi în exil: Sf. Teodor Studitul (pe 26 ianuarie 844, aşezate în mănăstirea Studion) şi Sf. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (pe 13 martie 847, aşezate în biserica „Sf. Apostoli”). A fost restaurată şi reaşezată icoana Mântuitorului Hristos deasupra Porţii de Bronz a Palatului imperial, lucrare atribuită zugravului Lazăr, monahul mărturisitor, însoţită de o epigramă a patriarhului Metodie. Au fost emise monede având imprimat chipul Mântuitorului Hristos, conform tipului istoric cu barbă (reluare a tipului monetar din timpul lui Justinian II, de la sfârşitul sec. VII) şi sigilii patriarhale cu chipul Maicii Domnului Hodighitria.

Marea Biserică „Sf. Sofia” a fost împodobită cu minunate mozaicuri (printre care şi icoanele celor patru patriarhi iconoduli, Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie), iar în sala tronului (Chrysotriclinos), lângă portretele împăratului şi patriarhului, au fost reaşezate icoanele Mântuitorului Hristos şi a Maicii Domnului.

Deşi susţinători ai ereziei iconoclaste au conti-nuat să existe încă câteva decenii în Imperiul bizantin, fapt ce a determinat condamnarea acesteia în repetate rânduri în cadrul unor sinoade constantinopolitane din a doua jumătate a sec. IX, totuşi erezia nu a mai putut fi reînviată niciodată în spaţiul Răsăritului creştin. Cinstirea icoanelor a rămas până astăzi o componentă fundamentală a cultului şi credinţei ortodoxe, ceea ce justifică actualitatea învăţăturilor Sinodiconului Ortodoxiei, care proclamă: „Celor ce vestesc cuvintele Evangheliei prin litere, iar faptele ei prin icoane, veşnică să le fie memoria!”.

▲ Starea societăţii în timpul prigoanei iconoclaste

O mărturie cutremurătoare despre cumplitele persecuţii la care au fost supuşi mărturisitorii ortodocşi în timpul domniei lui Leon V Armenaul (813-820), ne-o oferă Sf. Teodor Studitul, într-o epistolă către patriarhul Alexandriei: „Sfintele altare sunt profanate, aproape toate sufletele cedează. Puţini sunt cei care rezistă, iar aceia trec prin focul suferinţelor. Unii au suferit insulte şi bătăi, alţii lanţuri şi închisoare, neprimind decât puţină pâine şi apă. Unii au fost alungaţi, siliţi să trăiască în pustie, în munţi sau peşteri. Mulţi, după ce au fost biciuiţi, au plecat către Domnul ca nişte mucenici; alţii, puşi în saci, au fost aruncaţi în mare, la adăpostul întunericului, aşa cum s-a aflat de la cei care au văzut. Sunt anatematizaţi Sfinţii Părinţi, ridicaţi în slavă nelegiuiţii. Nu mai există adăpost pentru trup pe pământ. Nu poţi rosti un cuvânt evlavios, căci eşti supravegheat îndeaproape. Bărbatul trebuie să se ferească de soţie, stăpânii se aruncă la picioarelor robilor lor de frica delaţiunii. Turnătorii şi scriitorii de rapoarte sunt plătiţi anume pentru aceasta de către putere, pentru a nota unde şi cum nu se vorbeşte pe gustul Majestăţii Sale sau nu se ia parte la nelegiuire. Dacă deţii vreo carte despre icoane sau chiar vreo icoană, dacă ai adăpostit vreun fugar, dacă ai slujit celor care sunt întemniţaţi şi eşti prins, de îndată eşti ridicat, biciuit, alungat”.

▲ Serbările din Duminica Ortodoxiei, acum 1000 de ani

Duminca Ortodoxiei este cea mai importantă dintre sărbătorile avănd caracter dogmatic din cursul anului bisericesc. Ea s-a generalizat treptat până în sec. XI, suprapunându-se peste prăznuirea Sf. Prooroci Moise, Aaron şi Samuel, rânduită încă din sec. VIII în prima Duminică din Postul Mare. Vechea sărbătoare n-a fost suprimată, ci a rămas în imnografie armonios legată de Duminica Ortodoxiei, căci Proorocii au fost cei care au prefigurat Întruparea, pe care o ilustrează icoanele.

Rânduiala constantinopolitană a praznicului cuprindea următoarele momente principale: priveghere de toată noaptea la biserica Vlaherne (sâmbătă spre duminică); procesiune până la Biserica „Sf. Sofia”, purtând lumânări şi sfintele icoane şi intonând imne închinate acestora (dumincă în zori); Dumnezeiasca Liturghie; dineu oferit de patriarh oficialităţilor Bisericii şi Imperiului (în practica veche, acest banchet avea loc la Palatul imperial).

Un moment extrem de important din rânduiala sărbătorii îl constituia lectura Sinodiconului Ortodoxiei. Iniţial, în sec. IX-X, ea se făcea în timpul Sf. Liturghii, între „Sfinte Dumnezeule” şi pericopa din Apostol. Apoi, când textul s-a extins, lectura sa se făcea la încheierea Utreniei sau chiar în cadrul acesteia. După o procesiune în mijlocul bisericii, purtând Crucea şi sfintele icoane, în timpul căreia se cânta un Canon al Sf. Metodie, Sinodiconul era citit din amvon de către chartofilax (în catedrale) sau de către un citeţ (în bisericile de mănăstire), având aceleaşi formule de introducere ca şi Evanghelia. Credincioşii interveneau la momentul prescris cu exclamaţii de tipul „Anatema să fie!” sau „Veşnică fie memoria!”. Structura Sinodiconului este complexă, în textul iniţial compus în 843 şi închinat sfintelor icoane, inserându-se treptat, în sec. XI-XIV, numeroase hotărâri ale sinoadelor constantinopolitane, referitoare la anumite dispute hristologice şi la doctrina energiilor necreate.