Crucea te îndeamnă spre urcușul duhovnicesc

Mai multe săli de expunere ale Muzeului Ţăranului Român, fără a fi separate prea accentuat, au încercat să diferențieze între variate aspecte ale Crucii în cultura țărănească și au primit nume ca atare: „Puterea Crucii”, „Frumusețea Crucii”, „Crucea - Pomul vieții”, „Fast” (într-o etapă ulterioară a apărut și Sala „Crucea-i peste tot” - dispărută între timp, o sală dorită de Horia Bernea, dar care nu-i mai aparținea în ceea ce privește facerea). Este evident că toate aceste determinări ale Crucii merg împreună, ipostatic, și nu se poate face o diferențiere prea accentuată între ele. În afara punerii expunerii generale prime sub semnul Crucii, fiecare sală de atunci a fost însemnată cu două obiecte purtătoare de cruce: o furcă încrustată, traforată, cizelată, şi un ou încondeiat de Paști, semnificând munca şi, respectiv, sărbătoarea; sunt obiecte pe cât de româneşti, pe atât de încărcate de conotații metafizice şi simbolice, trimiţând la origini, dar şi la sfârșituri care constituie noi începuturi. 

În sălile muzeului au fost puse în evidenţă cele două momente „cruciale” ale istoriei umanităţii, fiecare cu importanță absolută pentru ea, dar şi pentru fiecare dintre noi. Mai întâi căderea -izgonirea din rai (în iconografia creştină, Eva este înfățișată, după cădere, torcând), apoi şi Învierea (mandorla lui Hristos la Înviere are forma unui ou, ciocnirea ouălor de Paști semnifică sfărâmarea porților iadului de către Hristos, ieşirea la o nouă viaţă, de la cea spiritual embrionară la cea deplină). Momentul când a început purtarea de cruce de către om în istorie și cel când în această purtare i S-a asociat Hristos, transfigurând-o.

În expunerea permanentă se află multe troițe, unele dintre ele troițe-pomelnic. Constituirea colecției de cruci de piatră i se datorează, practic, lui Horia Bernea. A fost o acțiune prin care multe din aceste cruci au fost salvate de la distrugere.

În prelungirea „Crucii”, în înflorirea ei, au apărut apoi cele două săli de icoane, în expunere permanentă. Din Cruce s-a născut icoana.

Şi minunat era că toate lucrurile astea le putea spune şi le putea face Horia Bernea astfel încât să fie acceptate de lumea largă, nu doar de cei care sunt în Biserică. Dacă le-ar fi spus altul, ar fi putut să pară ostentative, dar el le exprima firesc, încât nimeni nu avea ce să spună; dimpotrivă, lumea era cucerită... Nu se ajungea neapărat la o „convertire” a vizitatorilor, dar aceștia, văzând felul de spunere, se-mblânzeau în raport cu cele ale creștinismului. Horia Bernea vorbea fără menajamente, dar şi fără ostentație. Acesta era un mare dar, să poţi să spui și să expui valorile creștine atât de convingător și de frumos, încât să nu trezești în ceilalți „reacții adverse”. În sensul acesta, era un bun misionar! Unul credibil și crezut.

Pătimirile şi Răstignirea Domnului în meşteşugul ţărănesc

Țăranul întrevede profetic Patimile și Răstignirea lui Hristos, încă de la Naștere. În iconografie Îl vedem adesea pe Iisus prunc purtând în mâini o cruce. I-a fost din prima clipă sceptru împărătesc! Lucrul acesta este cu multă perspicacitate spirituală arătat în colindele românești. Într-unul dintre ele (din colecția George Breazul, ed. 1993), Maica plânge cu lacrimi „grele ca pietrele” şi „mari ca merele” văzând cum se meșterește deja pe lume la crucea răstignirii Fiului ei (61 - Banat). Colindele fac, de altfel, foarte adesea legătura între bucuria Nașterii lui Hristos şi jalea Patimilor Lui (36, 59 şi 62 - Ardeal; 60 - Muntenia). Marea veselie a Nașterii poartă în ea şi dramatismul Patimilor, dar şi imensa bucurie ulterioară, cea a Învierii. Sunt colinde de Crăciun în care pătimirile sunt prezentate foarte amănunțit: „La naşterea lui Hristos/ Toţi oamenii-au fost voioși.// Când au fost la răstignire,/ Toţi am fost cu tânguire.// Când a fost la-nmormântare,/ Toţi am fost cu supărare.// Vineri pe la doisprezece,/ Clopotele le trăgeau.// Pe Isus Îl răstigneau,/ Cuele I-le băteau.// Sângele pe stâlpi curgea;/ Maica sfântă că-l oprea.// Şi’n ­biserică-l ducea/ Şi din gură-aşa zice:// - Acesta-i sânge ­curat,/ Că-i din trup nevinovat.// - Acela-i sânge cu milă,/ Că-i din trup fără de vină.// - Acesta-i sânge milos,/ Că-i din trupul lui Hristos” (36 - Ar­deal). Se merge până ­într-acolo, încât într-un colind se spune chiar de acum, de la Naştere (căci Naşterea este numai un început de drum): „Bucură-te, Sfântă Cruce,/ Bucură-te, lumea-ţi cântă;/ Şi-ţi cântă cu glas de jale/ Pentr-a lui Adam greşale”. Dar, cum arătam, dincolo de Patimi se străvăd Învierea şi mântuirea pe care Pruncul acesta o aduce oamenilor: „Dar noaptea El o’nviatu/ Şi pe noi ne-o mântuitu” (59 - Ardeal).

Crucea din cimitire, prag spre înviere

Crucea îl însoțește pe țăran până la capătul drumului vieții pământești și dincolo de el. Vechile cimitire ţărăneşti, cu lanurile lor de cruci, sunt fabuloase. Cruci povârnite, cruci intrate în pământ, cruci răsturnate, cruci îngrămădite sub un pom pentru sfârșitul lor… Sunt cimitire-grădini prietenoase care nu au nimic sinistru sau morbid în ele, care trimit la Înviere. Cât de frumos scria Ioan Alexandru: „Cimitirul la noi e un pogon comun/ înconjurat cu gard de piatră,/ să nu se molipsească pământul rămas viu/ în libertate”. Un cimitir unde „la margini cresc pruni şi meri/ Şi se văd flori mirositoare,/ aburul lor pătrunde în lucruri/ până departe” (Ca în paradis în Viaţa deocamdată). În cazul lui era vorba despre cimitirul de la Topa, de lângă Huedin. Poetul îi spunea Topa Deșartă. Este un cimitir cu cruci de mormânt masive, mai înalte de un stat de om. Un fel de codru de cruci, extrem de impresionant vizual, cu mare impact emoțional. Fotografii vechi (unele aflate în colecția Muzeului Țăranului Român) ne arată felurimea şi frumuseţea acestor cimitire. Există o mare diversitate a crucilor de mormânt pe teritoriul României, spunând despre o exprimare artistică specifică. Ar fi de amintit, de pildă, fenomenul cu seturile de cruci pictate din Oltenia, descris pe larg într-o lucrare a noastră. La moartea omului se pun trei sau patru cruci: în afară de cea unanim îndatinată de la căpătâiul mormântului, mai sunt cele de la fântână, de la punte, de jurământ. Cele din urmă se constituie în pâlcuri sau, respectiv, se animă în pomi sau se pun pe garduri. Ar mai fi de semnalat faptul că în unele sate se pun la mormânt, în loc de crucile obiș­nuite, cruci esențializate în stâl­pișori, iar pe aceștia păsări sculptate, ce vor să spună despre suflet ca pasăre. Ar fi extraordinar un muzeu în aer liber, desenat sub forma hărții României, în care să fie prezentate vechi cruci de mormânt din fiecare zonă etnografică a țării.

Cu voia lui Dumnezeu, mai mult decât cu a oamenilor, se pot petrece lucruri minunate, precum acesta, să avem menționată crucea în imnul național („Preoți cu crucea în frunte…”) și să o avem și în însemnul heraldic al statului, unde este prezentă întreit (de două ori în ciocul vulturului de sorginte ioaneică şi o dată încununând coroana).

Poate că cel mai potrivit ar fi să ne referim la Cruce sub specia frumuseții. Astfel, dacă vorbim despre frumusețea Creației, ea se datorează și Crucii. Precum pomii din rai care erau frumoși la vedere, tot așa și Crucea - Pomul Vieții este frumoasă, bună de desenat și bună de privit. Există o fru­musețe a purtării crucii, a îndurării suferințelor. La Hristos și la cei care I-au urmat în istorie până la jertfa vieții, se poate ­vedea, exemplară, frumusețea ­Vinerii celei Mari, a jertfei și a mărturisirii. Se poate spune despre o frumusețe a luptei duhov­nicești cu ajutorul Crucii. Tot așa, despre o frumusețe a semnului și a însemnării cu el. În sensul acestei multiple frumuseți, iată un foarte profund şi mângâietor cuvânt al lui Olivier Clément, care vede frumusețea ultimă ca fiind una care a parcurs, într-un fel sau altul, un drum al crucii: „Utopia civilizației iubirii pretinde, în fine, în cultură, o aprofundare radicală, prin moştenirea unei frumuseţi reînnoite, a unei frumuseţi care trece prin moarte şi prin cruce. În care chipul lui Dumnezeu se exprimă în om, chipul omului în Dumnezeu, lumea ca un «rug aprins». Frumuseţe a sfinţilor, iar astăzi există multă sfinţenie, rămasă ascunsă pentru docți, sfinţenie care, în Apus ca şi în Răsărit, vorbeşte şi mărturisește întru o tainică transfigurare”.